Recunosc, prima parte a titlului nu-mi aparţine, l-am citit demult pe un blog, dar nu l-am mai găsit să vă dau sursa. Cine ştie dacă mai există. Era o poveste despre un cuplu de bunici, cum s-au iubit ei, cu bune şi cu rele, toată viaţa lor. Concluzia cu care am rămas atunci era că nu ai cum, după muuulţi ani petrecuţi împreună cu cineva, într-un cuplu, să nu ajungi la ceva de genul acesta. Aţi văzut voi bunici care nu se bombăne reciproc de şase ori pe zi – mai ales ăia care s-au iubit nebuneşte de la început?
Ce să vă spun, intru zilele trecute într-o băcănie din piaţă, de unde-mi place să cumpăr brânză de capră, şi dau peste următoarea scenă. O doamnă la vârsta a treia, cu căruciorul de cumpărături şi o listă mare în mână, pufnea şi trântea de mama focului către „bietul om”, care o însoţea şi făcea feţe-feţe de ruşine că „ce-o să zică lumea”. „Dacă ştiam, mai bine mă lipseam” – striga doamna tremurând. „Aşa mototol nu ştiu cine te-a făcut”… şi alte asemenea lucruri fermecătoare, de ţi-era mai mare dragul.
Lumea din magazin nu ştia cum să se mai dea din calea cucoanei, nici vorbă s-o lăsăm să stea la coadă. Avea o energie de ne mătura pe toţi. „Eşti bolnavă” – încearcă el s-o salveze, cu ton de reproş. „Spuneţi, vă rog” – o invită vânzătoarea, în asentimentul întregului public ad-hoc. Şi începe să turuie, neaşteptând să audă dacă în magazinul respectiv se vinde sau nu şi spirt. Nu se vindea, fapt care a enervat-o şi mai tare pe scorpie, şi a mai trezit un val de transpiraţii în bietul om. După care au plecat, spre uşurarea tuturor.
Iar eu am rămas pe gânduri, pentru că am văzut nenumărate asemenea scene, între oameni pe care îi cunosc cât de cât, şi care – după ce le trece criza – se mândresc oftând cu pozele lor de la nuntă şi nu mai prididesc să ne explice cât de mult s-au iubit ei, şi cât de tare ar trebui noi, ăştia tinerii, să le urmăm exemplul. De parcă cearta şi scandalul n-ar fi decât o dovadă de mare iubire.
Cineva a spus la un moment dat: „Opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa”. De când am auzit prima oară vorba asta, mă tot gândesc ce vrea să însemne. Ca să urăşti pe cineva, trebuie să-ţi pese de el. Altfel, de ce să investeşti atâta energie în a-l lăsa să-ţi populeze gândurile zi şi noapte, în a-ţi găsi un scop în viaţă din a-i face ceva rău? Interesantă abordare, nu? Indiferenţa te ţine la distanţă, te separă pentru totdeauna, te izolează într-un spaţiu în care fiinţa faţă de care o nutreşti nici măcar nu există.
Indiferenţa pare să nu facă atâtea victime câte face ura, dar dacă ne gândim câţi oameni pier de foame şi nevoi în fiecare zi, în timp ce noi ne plângem din motive meschine, parcă nu mai e aşa inofensivă. Cu toate că, după 50 de ani petrecuţi într-o relaţie, decât să ajungi la scene ca asta de v-am povestit-o, parcă indiferenţa ar fi preferabilă urii.
Şi până la urmă, de unde vine ura asta? Cum se transformă prinţesa în scorpie şi prinţul în bietul om? De ce nu trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţe, de ce nu e adevărat ce se spune în basme, ceea ce toată lumea crede şi doreşte în taină încă din fragedă pruncie? Am căutat câteva explicaţii, încercând să ajung la o concluzie. N-am ajuns. Şi cercetarea m-a pus rău pe gânduri…
Relaţiile se deteriorează pentru că devin obligatorii. Nimănui nu-i place să fie forţat să facă gesturi, să spună lucruri pentru că „aşa trebuie”. În timp, chestia asta distruge şi cea mai mare iubire. Vorba unui înţelept: „Romeo şi Julieta au murit de tineri”. Ia să-i vedem noi după 30 de ani de căsnicie ce modele mai sunt. La început, atât femeile cât şi bărbaţii găsesc aprecierea celuilalt esenţială, aşa că sunt dispuşi să facă orice sacrificiu pentru a o obţine. E fascinaţia necunoscutului, speranţa nebunească pe care o au toţi îndrăgostiţii că ceva magnific li se întâmplă şi asta le va schimba viaţa. După care se lămuresc de adevăr şi tot ce înainte era plăcere începe să devină corvoadă.
E drept că unele schimbări de dragul celuilalt sunt bune, uneori te transformă într-o versiune mai bună a ta. Deteriorarea începe atunci când nu mai ştii să fii tu însuţi, când nu-ţi mai respecţi idealurile şi relaţia în care te afli devine o închisoare. Cum de majoritatea cuplurilor sfârşesc aici? De vină este, cred, necunoaşterea pe care o avem faţă de noi înşine. Ne agăţăm de celălalt ca să ne înveţe cine suntem, în loc să aflăm singuri, ca să avem de unde să dăruim, şi nu să aşteptăm să apară altcineva care să „ne completeze”.
Ne închipuim în mod greşit că celălalt este responsabil pentru fericirea noastră. Nu e. Indiferent ce ne face – sau ce nu ne face – esenţială este reacţia pe care o avem, nu ce face el. Am văzut n domniţe de vârsta a treia – şi nu numai – care dădeau vina pe „bietul om” că le-a distrus viaţa, complăcându-se în ipostaza de victime, în loc să-şi vadă de viaţa lor şi să fie fericite. Niciun motiv nu e prea puternic să te ţină cu forţa lângă cineva. Dacă stai şi înduri comportamentul unui om pe care îl deteşti, înseamnă că vrei. Pentru că dacă ţi-ai dori contrariul, ai găsi soluţii să mergi mai departe.
E drept că nu e întotdeauna uşor să te desprinzi de o întreagă reţea de evenimente şi oameni. Uneori, cei doi au împreună case, afaceri, copii. Nu poţi să pleci ca la 17 ani, e nevoie de înţelegere, toleranţă, iertare. Ieşi cu sufletul zdrenţe şi trebuie să fii puternic să ştii cum să trăieşti din nou după aşa ceva. Dar ştiu că există oameni care au reuşit. Care au ştiut să plece sau au ştiut să rămână – fără să se plângă că celălalt nu ştiu ce nu le dă sau le face.
Cică ar fi şi nişte hormoni implicaţi în poveste. Nu sunt specialist, dar din ce-am văzut şi ce-am trăit pe pielea mea, trebuie să recunosc că partea fizică are mult mai multă importanţă decât suntem dispuşi să i-o dăm. Fiecare comportament, fiecare set de gânduri pe care le avem sunt însoţite de descărcări hormonale specifice în organism. Corpul ştie când iubim, corpul ştie când suntem nervoşi sau când ne e frică. Corpul nu este separat de spirit, aşa cum secole de materialism stupid au încercat să ne educe. Bolile apar în concordanţă perfectă cu emoţiile noastre. Şi când aplici o schemă de gândire zi de zi, o viaţă-ntreagă, corpul o ia de bună şi are aceeaşi reacţie, chiar dacă tu încerci să-i serveşti altceva. E nevoie de timp şi perseverenţă să te transformi, nu merge aşa, peste noapte. Nu-l păcăleşti pe corp aşa uşor, el ştie cel mai bine cine eşti în momentul acesta.
De-aia nici nu durează veşnic schimbările conjuncturale care apar atunci când ne îndrăgostim. Se spune că un îndrăgostit are cam aceeaşi chimie interioară cu un dependent de droguri. Nu mă mir. Dragostea n-o fi ea oarbă degeaba. Şi, după ce ne revenim din orbire, atracţia se transformă în repulsie, egală şi de semn contrar. Se mai spune şi că distanţa, în unele momente, ajută la refacerea chimiei într-un cuplu. Posibil, deşi am văzut şi cupluri care s-au destrămat tocmai din cauza distanţei.
Vă spuneam că am rămas cu întrebări şi, până la urmă, dacă ar fi să trag totuşi o concluzie dintr-un text atât de lung, cred că singura soluţie de a rămâne într-un cuplu de lungă durată este să ştii să lucrezi cu tine însuţi. Să înveţi cine eşti, să te cunoşti foarte bine pe tine. Să ştii ce vrei, ce-ţi place şi cum să obţii aceasta, fără să-l faci pe celălalt responsabil de fericirea ta. Şi, dacă chiar e să-i faci un dar, acesta să fie: fericirea ta deplină şi sinceră, fără ajutorul lui. Dacă primeşte, sigur va avea o contribuţie în a o amplifica.
Citește și: Scorpia și bietul om (2). Emil – sau: Când victimei îi place să sufere
8 comments
Excellent article … thank u so much for sharing your thoughts … Love, cat.
Thank u! 🙂
Ar mai fi ceva de facut ca un cuplu sa fie de lunga durata, inafara celor scrise deja aici: sa aiba un scop comun si metode comune de atingere a acelui scop. Daca scopul sunt copiii, unele cupluri se despart cand copiii sunt mari, la casele lor… ca nu mai au nimic de facut. In Romania pensiile mici favorizeaza traiul impreuna…
Deci, un scop comun, mijloace de atingere a lui comune…