Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!

Am citit povestea de mai jos în Formula As, şi am rămas profund marcată. O doamnă de 87 de ani îşi ia inima-n dinţi şi ne face confidenţe. De ce? O să dau răspunsul ei, cu ghilimele, pentru că e cel mai bun:

“Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făp­turi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumne­zeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, în­seamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pă­mânt”.

Aşadar aşezaţi-vă comod, luaţi-vă o cană mare cu ceai şi n-ar strica să aveţi şi o batistă pe aproape, pentru final.

“Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire ade­vărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”. Sunt primele rânduri ale unei lungi scri­sori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un ase­menea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea. Am su­nat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minu­nat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi opti­mism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt con­vorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebu­nă şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”.

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci mi­nute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar. “Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răb­dare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul lumi­nos şi trupul subţire ca de fetişcană. “Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”. Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt. “M-a su­nat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un inter­viu”. Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită. “Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puţin înapoi, aproa­pe că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar ştiţi, am zis totuşi că «Formula AS» e o revistă serioasă şi nu-şi per­mite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”. Încerc să o liniştesc, aprobând-o. “Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”. O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai pro­funzi decât noi. Mâr­la­nii de care vă te­meţi citesc alte re­viste”. Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chi­pul. Zâmbeşte timid, urmărind cu pri­virea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70?

Mai mult de-atât, im­posibil. Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbi­rii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alun­ge din jurul ei orice su­părare ori apa­tie. Intrăm în aparta­ment şi mă invită să stăm în bucătă­rie. “E mult mai co­mod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibri­cul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiu­ve­tă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri. “Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pen­tru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun ime­diat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. “Dom­nule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii.

E un fel de jur­nal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar în­tâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine”. Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: “Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lip­sesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toam­na asta va trebui să ajung la Olim­pia­da pentru seniori din Brazilia. Pen­tru toate performanţele mele, mă an­trenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilo­metri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptă­mânal la con­certe, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, în­tr-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am vene­rabila vârstă de 87 de ani..”. Îmi vede ochii mari, uluiţi, şi se opreşte puţin, schi­ţând un zâmbet larg, cor­dial. “Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănă­toasă, nu iau niciun medicament, toţi me­dicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt în­drăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iu­bire. Cam asta ar fi, pe scurt, des­pre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind. Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă la o ase­me­nea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un ase­menea fenomen? Ce secrete magice as­cun­de această miste­rioasă doamnă, me­reu tonică şi me­reu jovială, ca o zi vioaie de primă­vară? O privesc insis­tent şi încă nu-mi vine să cred. “87 de ani?”, mor­măi eu buimac şi sfios. “Multicampioană mondială la atle­tism? Îndră­gos­tită lulea?” Ea deschide larg ochii şi iz­bucneşte într-un hohot de râs.

“Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa ex­tra­ordi­nar în asta, domnule? Toată lumea s-a obiş­nuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bă­trân mu­ri­bund care abia îşi mai târâie pi­cioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d-ăştia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moar­tea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea tre­buie să stea aca­să, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul tre­buie să se bucure de viaţă până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bu­cu­răm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat”. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine: “De ce nu gustaţi din plăcintă?”.

Vecinul din autocar

“Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă ex­­trem de activă, eram «asistentă de ocrotire» şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mer­geam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fu­sese în tinereţe atlet de performanţă, iar acum era prin­tre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine. Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de ne­vastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renun­ţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o de­presie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: «Aleargă!». Aşa am înce­put să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recu­nos­cătoare toată viaţa soţului meu. După 30 de ani de căs­nicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foar­te tare. Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt cu un nou ma­riaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, con­tinuând totuşi să alerg, să mă an­trenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invi­tată la un eveniment sportiv în Aus­tria.

Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau şi foarte mulţi voluntari ama­tori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasa­geri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călă­toria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început poves­tea..”. Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă: “Dacă vă plic­tisesc, să-mi spu­neţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente”. O în­credinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voi­ni­ceşte, ţintuindu-mă cu privirea. “De-acum, veţi fi com­plicele meu”. Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cu­vintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă. “În auto­car, forfotă ma­re. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci lo­curile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau pri­mele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu in­flexiuni de bariton. «Permiteţi, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînţeles, vă rog!», îi răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele dea­supra şi se aşază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce. Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câte­va ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţi­pit. M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas nişte oche­lari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva des­pre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar auto­ri­tar, dând interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era li­nişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mo­zart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luân­du-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem şi la Salzburg şi vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el». A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afi­ni­tăţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prân­zului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate. Conver­saţia s-a încins, am schimbat primele informaţii perso­nale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multi­campioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. «61, doamnă». Am sim­ţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele. Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enor­mă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai lumi­noasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva nicio­dată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. «Niculai îi moroşan, are moară şi cazan». Toată lumea m-a aplau­dat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o tandreţe năucitoare în glas: «Sunteţi minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc”. Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cum­va m-am plictisit. “A fost un vis, domnule”, îmi zice cu un aer puţin melancolic. “O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede cu o foto­gra­fie în mână. “El este”. Un domn puţin grizonat, dar proas­­păt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar de­cent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiec­tiv, zâmbind tandru, dar cumpătat. “Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”. Pune fotografia între filele caietului şi se aşază pe scaun. “Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul alt­fel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emo­ţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Aus­tria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o în­cercare timidă, dar emo­ţionantă de a ne desco­peri unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noi­mă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se ter­mine totul aici. O excur­sie de şapte zile şi o prie­tenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amă­ruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc”. Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfri­gu­rare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune de­ge­tul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă: “26 septembrie, 2008. Era deja noap­te şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucu­reşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna şi mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare şi o încântare uria­şă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muş­cat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumă­tate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine ştie, poate ne mai vedem…». A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mor­tală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima. Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o ţin tot aşa o să mor». Mi-am pus imediat echi­pamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am lup­tat cu mine din răs­puteri, am mers la biserică, m-am for­ţat să mă­nânc, să citesc, să ascult din nou mu­zică. Eram disperată, tre­buia nu­maidecât să mă între­mez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu.

Într-o di­mineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, pri­mesc un telefon. O voce de băr­bat îmi spune: «Bu­nă dimi­nea­ţa, doamnă!». Era vocea aceea caldă şi sobră… Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos nişte fotografii din Aus­tria şi mă gândeam să ne întâl­nim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răs­puns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cum­plit de voin­ţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mo­cănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traver­sat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La des­părţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer. Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea urmă­toarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aştep­tării… Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dum­nezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâm­bă­tă, după con­cert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui”. Face o pauză şi ridică ochii spre mine. “Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat cate­goric orice relaţie”. Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită. “Deci, unde rămă­sesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om intro­vertit, misterios atât cât să stâr­nească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de tran­dafiri şi o pâine preparată cu măsline. Du­pă masă, l-am servit cu ceai verde şi sava­rine şi am ascultat Concertul pen­tru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săp­tă­mâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gân­deam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pre­gătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemi­neului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat. De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obo­sesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vâr­sta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvin­te care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai fru­moasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi”. Închide caietul şi râde vădit stân­jenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei. “Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii”. Se ridică şi pune caietul la locul lui, în ser­tarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru in­dis­creţia cu care am as­cultat-o. “Şi totuşi, pentru ce aţi fă­cut-o?”, o întreb. “De ce aţi decis să faceţi publică o poveste atât de inti­mă?”. Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridi­cat, aproape răstit: “Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făp­turi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumne­zeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, în­seamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pă­mânt”.

Epilog