puteredefemeieA trecut ceva vreme de când n-am mai fost îndrăgostită de nimeni. Multă vreme am crezut că e imposibil să trăiesc „așa”, având în vedere că până și la grădiniță suspinam după cineva. Ce să zic, unii dintre noi avem nevoie de câte un asemenea „repaos”, un timp în care să înțelegem odată – Doamne ajută! – cine suntem cu adevărat.
Mă simt liniștită, cumva ușurată, mi se pare că m-am înțelepțit. Și, până la proba contrarie, nu mă pot abține să nu cârâi de pe margine. Urmăresc zbaterea celor prinși în treierișul iubirii, ca și cum pe mine nu mă mai poate vreodată ataca. N-aș vrea să sune ca și cum aș crede că e ceva rău, mai ales că începutul este întotdeauna beatific. Dacă am putea să-l păstrăm la nesfârșit! Pentru că e posibil ca mai târziu, cum mulți dintre noi știm, să fie ca și cum ne lovește năpasta. Și să ne întrebăm exasperați: cum am putut să ne iluzionăm într-un asemenea hal?! Părea că e persoana perfectă și când colo e întocmai pe dos!
Minunatul început poate să nu fie ceea ce pare
„Cred că e sufletul meu pereche!” „L-am găsit, ne-am găsit!” „Mă completează perfect!” – așa începe. Dar de fapt emoțiile sunt intense și cine știe ce este ceea ce simțim.
Punem imediat etichete. Însă, în primele momente ale unei Întâlniri, nu avem cum să avem păreri clare. Cineva ne-a stârnit interesul, universul interior vibrează și, Doamne, cât ne dorim să fie adevărat! Îmi amintesc când i-am spus la un moment dat unui medic că mă dor rinichii, iar el mi-a explicat că nu am cum să-mi simt organele în mod distinct, pot, cel mult, să spun că mă dor șalele, degeaba am încercat să-l conving. Așa și cu îndrăgosteala: simt ceva intens când apare cineva anume, dar această intensitate îmi copleșește vizibilitatea cam ca atunci când conduc cu soarele în față. Mai înțelept ar fi să-mi pun niște ochelari de soare, să văd și eu pe unde merg.
Biologia a rezolvat demult problema: creierul eliberează mai multă dopamină și norepinefrină, viața devine dintr-odată roz. Oxitocina ne îmblânzește de parcă am fi o pisică pe sobă, suntem sub narcotice: endorfinele și enkefalinele ne fac să ne simțim în siguranță ca în pântecul matern. Dușul de serotonină ne propulsează într-o experiență de uniune mistică… Pe toate le știu acești savanți, un singur amănunt le scapă: practic în ce constă mai exact declanșatorul acestei furtuni, de ce îi apucă sarabanda pe hormoni când apare o anumită persoană și nu alta?
Psihologia sare și ea cu răspunsuri care mai de care, dar parcă niciunul nu e atât de captivant cum este cel pe care l-au oferit Harville Hendrix și soția sa, Helen LaKelly Hunt, doi psihologi și psihoterapeuți americani care au fondat o teorie numită Imago, pe care au explicat-o în mai mult de 10 cărți vândute în peste 4 milioane pe tot mapamondul, câteva traduse și în română.
Pe scurt, ei spun că „ne alegem partenerii din două motive esențiale:
(1) aceștia au atât trăsăturile pozitive, cât și pe cele negative ale persoanelor care ne-au crescut și
(2) compensează acele părți pozitive care au fost înlăturate din propria noastră ființă în copilărie.
Intrăm într-o relație făcând presupunerea inconștientă că partenerul nostru va deveni un părinte-surogat și va compensa toate lucrurile de care am fost văduviți în copilărie. Tot ce trebuie să facem ca să ne simțim din nou conectați și plini de viață este să ne îndrăgostim”.
(citat și idei din Primește iubirea pe care o dorești)
De aici o adevărată știință a relațiilor, în care fiecare ar trebui să lucreze conștient la descoperirea lui și a celuilalt, proces care aduce pe primul loc Relația, opera comună a celor doi împreună și separat. Dar, hai să fim sinceri, câți dintre noi (care ne-am iluzionat) avem alături un partener dispus să facă toate astea când viața ne copleșește în iureșul ei cu de toate?
În realitate ne lăsăm furați de stare, nu știm mare lucru despre acea ființă, e un mister ce anume din ea ne-a „activat”. Umplem golurile cu imaginație. Șiii…, la fel ca și el, ne străduim să ne șlefuim imaginea ca să-l impresionăm.
Vrei să fii (pari) mai bun și sfârșești prin a te forța să fii cum nu ești (și ce să vezi, și celălalt face la fel!)
Cineva îndrăgostit ar sări: Dar dragostea te face să fii mai bun! Unii spun că, atunci când ne îndrăgostim, vraja divină care ne aprinde ne face să vrem să fim cea mai bună versiune a noastră. Dintr-odată, ne amintim de vechile idealuri, ne căutăm menirea, ne scuturăm din închistările în care ne obișnuiserăm să trăim și vrem să ne transformăm din mârțoage în inorogi… dacă s-ar putea, peste noapte. Nu mințim, nu vrem să părem altceva decât suntem – doar să oferim un eu mai bun. Ființa aureolată de nimbul iubirii noastre nu poate să ne vadă tenebrele, ar fugi în secunda doi. Așa că ne străduim, cu atât mai mult dacă nu am mai făcut-o de mult. Fiind cei mai buni – în viziunea noastră – avem șansa de a trezi în celălalt reacția pozitivă după care tânjim. Dar, sincer, câți dintre noi, după ce ne-am lămurit cu cine avem de-a face, continuăm să ne păstrăm mantia de prinți? Ghinion. Nepotrivire de caracter. Iluzie crasă.
Mai sunt și alte moduri în care ne iluzionăm, și nu doar la început. De exemplu, atunci când credem în mod naiv că: „Lângă mine se va schimba!”
Dar oamenii se schimbă când simt ei, când le vine vremea. De fapt, nu se schimbă – Doamne ferește, doar nu sunt înlocuiți cu altcineva/altceva – mai curând se transformă, iar această transformare cere muncă și timp, și începe cu o intenție fermă… a persoanei respective, nu a noastră. Transformarea e organică, de tipul unei plante care crește, pe care nu poți s-o tragi de frunze ca s-o aduci la stadiul care îți convine ție. Dacă vrei să înflorească, trebuie să afli ce-i place și să-i oferi mediul de care are nevoie pentru a o vedea înflorind.
Alte iluzii: „Nu o să mai întâlnesc pe nimeni ca el/ea”; „Nu pot trăi fără el/ea”; „Nu mai am nici o șansă în iubire fără el/ea”; „Mi-e imposibil să trăiesc singur(ă)” etc.
Situații care de obicei îi fac pe cei implicați să rămână la nesfârșit în relații care îi anihilează psihologic până ajung să nu mai știe cine sunt sau chiar să se îmbolnăvească grav. Ori, dacă totuși reușesc să se desprindă de relația toxică, să se arunce în brațele primului venit pentru a umple golul. Mă tem că în acest caz o vor lua fix de unde au rămas, căci nu putem niciodată ocoli lecțiile pe care le avem de luat. Am văzut asta de atâtea ori, și la mine, și la alții.
Vorba unui înțelept: peste tot sunt cu mine.
Schimbarea locului/persoanei iubite poate ajuta, dar dacă gândurile și perspectiva mea asupra lumii rămân aceleași, până la urmă tot acolo ajung. Omul sfințește locul… sau dimpotrivă. Cu sau fără respectivul care m-a rănit, tot eu sunt. Prezența lui e relevantă în măsura în care înțeleg ce am de făcut. Dacă nu se mai poate, asta spune ceva, dar nu e un verdict. Nu m-am născut cu el de gât, și probabil există o parte din mine căreia îi este dor de cine eram înainte de toată povestea asta.
Și nu se poate ieși din iluzie decât scuturându-ne de tot de ea? Nu aruncăm și copilul cu tot cu apa murdară din albie (parcă așa era)?
Am observat două tipuri majore de reacții pe care le au oamenii când intră în relații:
- Cei cărora Întâlnirea le împarte viața în „înainte” și „după”. O revoluție în care își dau seama că au același vis și încep să-l construiască împreună cu aceleași puteri;
- Cei care, după ce se liniștește furtuna de hormoni, devin la loc cei care au fost. Vor să-și continue viața de dinainte de Întâlnire, care de fapt nu i-a marcat radical. Cel mult, fiecare vrea să-l tragă pe celălalt în direcția sa, fiecare vrea să aibă dreptate, o luptă de putere epuizantă care până la urmă nu duce nicăieri.
Iubirea nu ar trebui să fie o luptă și nu ar avea de ce să ne ducă departe de noi înșine, dimpotrivă. Ce să facem dacă ne dăm seama că ne-am iluzionat? Ce știu eu?! M-am ars pe toate părțile până când am ajuns cum vă spuneam la început. Măcar îmi dau seama când nu e iubire și detectez iluzia de la depărtare. Și cred că a-ți asuma că ești singur nu e o ratare, e o dovadă de curaj și sinceritate. Mai bine singur cu tine însuți decât o singurătate în doi.
Sursa foto
puteredefemeie
