Relația ta îți dă aripi sau te trage în jos?

Știi vorba aia: „Am o slăbiciune pentru Cutare”… și asta mă face să devin sensibilă în preajma lui, la modul la care pot să uit de mine și de ce aveam în plan, doar pentru a mai petrece o vreme cu această ființă, care devine punctul meu slab.

Din moși-strămoși, oamenii care aveau de împlinit misiuni dificile și importante se țineau la distanță de chestiuni sentimentale, tocmai ca să nu aibă vreo slăbiciune care să poată fi folosită de adversarii lor. Pe de altă parte, iubirea este forța vieții, care ne dă elan și energie, și fără ea riscăm să devenim niște roboți: productivi, dar insipizi.

„Slăbiciunile” ne fac să fim vulnerabili, ne țin pe loc și ne împiedică să ne atingem ținta… dar în același timp ne învață cine suntem, ne ajută să ne obiectivăm poziția reală în care ne aflăm – căci „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”, nu-i așa?

Ar putea fi relația în care ne aflăm o asemenea „slăbiciune”? Dar dacă ne gândim așa nu suntem oare egoiști? Iubirea nu înseamnă să-l punem pe celălalt mai presus decât noi? Nu înseamnă altruism și dăruire?

Cuvântul „slăbiciune” este foarte interesant. În dicționar, un alt sens pentru „slăbiciune” este „înclinație către” și „afecțiune” (care mai înseamnă și „boală”… dar deja divagăm prea mult) pentru cineva. Același cuvânt înseamnă și „defect”, și „lipsă de valoare”!

Deslușim chiar în sensul acestui cuvânt germenele ideii că relația poate fi sănătoasă – o sursă de creștere și împlinire – dar și bolnăvicioasă sau toxică – o cale către pierzanie pentru amândoi.

• Oare nu cumva această „slăbiciune” ne face să ne trezim în relații în care ne simțim ca niște prizonieri?
• Oare nu din cauza ei instinctele ajung să ne dicteze viața și să se pună în calea idealurilor noastre?
• Ce se petrece atunci când ne lăsăm în voia dorințelor, înainte de a ne întreba care este menirea noastră în viață și a ne dedica ei?

E important să răspundem la aceste întrebări, ca să nu ne pierdem sentimentul de sens care ne face să ne iubim viața. Să nu fim deturnați de pe calea noastră, pierzând timp și energie în stări dureroase care ne întunecă perspectiva și chiar ne îmbolnăvesc.

Pare simplu atunci când ne gândim de pe margine, dar noi știm că la baza alegerilor noastre sunt mult mai mulți factori decât putem să descoperim cu ochiul liber, de tipul:

• traume din copilărie pe care mai degrabă le evităm;
• traume generaționale pe care nu le știm;
• hormoni dezlănțuiți care ne scapă ș.a.m.d.

Plus că, în prima parte a întâlnirii cu o persoană de care suntem atrași, sentimentele sunt atât de intense încât e greu să distingem în ce direcție vor merge lucrurile.

Cum știm dacă persoana de care suntem atrași este sufletul nostru pereche sau doar o ispită? Cum știm dacă ne va îmbogăți viața sau ne-o va ruina?

De fapt, nu există nici o relație din care să nu rămânem măcar cu o învățătură.

Dacă ne-ar spune cineva de la început în ce ne băgăm, sau dacă ne dăm seama foarte repede că relația are potențialul de a fi dureroasă și lipsită de eficiență pe calea noastră, oare am avea puterea să ne retragem la timp?

N-am vrea ca persoana iubită să ne pună în situația de a alege între ea și idealul nostru, n-am vrea ca ea să fie punctul nostru slab, ci din contră, să ne fie dacă se poate asul din mânecă, acea persoană care ne întețește focul interior și ne încurajează să ne atingem scopurile, nu stă în calea lor.

Relația mea este punctul meu tare sau punctul meu slab?

Un exemplu de relație de tip „punct tare”:

Elizabeth Bennet și domnul Darcy, din Mândrie și prejudecată, de Jane Austin.

Legătura dintre cei doi crește natural și se transformă într-un cuplu bazat pe respect reciproc, în care fiecare îi respectă celuilalt valorile – pentru că sunt și ale sale – și în care amândoi se simt în siguranță și protejați. Chiar dacă începutul lor este furtunos și evenimentele îi fac să-și țină sentimentele în frâu o vreme, până la urmă se dovedește că aveau o lume comună.

Nu știu dacă trebuie neapărat să fie cu lupte ca să se ajungă la ce trebuie, însă faptul că nu s-au repezit în poveste pare să fi fost de bun augur – de ținut minte.

O asemenea relație oferă un cadru în care fiecare poate să se dezvolte îndeplinindu-și menirea, pentru că știe că va primi mereu din partea celuilalt toată susținerea. Orice succes al unuia îl va îmbogăți și pe celălalt, amândoi formând o celulă strălucitoare din care se propagă numai bine pentru lumea din jur.

Un exemplu de relație de tip „punct slab”:

Anna Karenina și contele Vronski, din romanul Anna Karenina, de Lev Tolstoi.

Dincolo de țesătura plină de sensuri a narațiunii, dacă judecăm strict din punctul de vedere la care ne referim aici, observăm o relație care se dovedește toxică prin faptul că dărâmă totul în calea ei, fără să construiască nimic bun în schimb. În orice conjunctură am fi, triunghiul amoros e o structură în care toată lumea este zguduită. Anna, femeie măritată și cu un copil, identificându-se mai curând cu rolul de mamă, ajunge să se îndrăgostească de Vronski, de unde totul se complică… Dragostea lor era împărtășită, dar oare pe ce se baza? Având în vedere sfârșitul tragic, pare că alegerile lor au fost dictate mai degrabă de pasiune decât de ideal. Mă tem că au confundat atracția cu iubirea, cu atât mai mult cu cât în carte mai există un model de relație care seamănă mai degrabă cu ce spuneam mai sus (între Kitty și Levin, dar nu mai intru în detalii că deja m-am lungit prea mult).

O relație de tip „punct slab” îi îndepărtează pe amândoi de cine sunt cu adevărat. În loc să se simtă puternici împreună, se consumă reciproc. E o relație bazată pe compromisuri rele, în care contează foarte mult aparențele, dar când rămân singuri tensiunea emoțională e atât de intensă încât poate deveni greu de suportat, ajungând până la boală. Cei doi se agață de tot felul de motive exterioare pentru care se complac în poveste, cum ar fi: faptul că unul dintre ei depinde de celălalt din punct de vedere material, că le e „teamă” să nu sufere copiii (deși e posibil să sufere chiar mai mult), că se simt vinovați și câte și mai câte.

Ce putem face dacă ne dăm seama că ne paște o relație cu potențial distructiv? Să luăm două cazuri posibile:

Când încă nu ești implicat în poveste și mai ai timp să te sustragi, și atunci poți să-ți pui următoarele întrebări:

• Am un scop în viață și fac eforturi concrete pentru a-l atinge, ceva care mă face să simt bucuria de trăi, și care n-are nicio legătură cu relația mea?
• Persoana de care m-am îndrăgostit mă apropie sau mă îndepărtează de această lume a mea?
• Când revin într-un spațiu al meu, după ce am petrecut timp împreună, mă simt energizat sau sleit?

Când ești deja departe de țărm, într-o barcă din care nu mai poți să sari, deși vezi cum se scufundă din ce în ce mai mult, întreabă-te:

• Ce anume m-a făcut să nu mă pot rupe de această ființă la început?
• Care sunt calitățile ei, cum pot să mă apropii de ea pe calea prieteniei?
• Există metode prin care să rămân doar cu mine, să mă reorientez astfel încât să-mi amintesc cine sunt?
• Cum aș putea să mă retrag din relație, cu daune minime?

Uneori, chiar dacă ne retragem dintr-o relație, trebuie să rămânem conectați cu acea persoană, într-un fel sau altul, și nu depinde numai de noi dacă reușim să vindecăm relația sau nu.

Dar până la urmă, de la noi pornește totul. Dacă ni se pare că relația ne trage în jos, degeaba facem reproșuri, persoana va face în continuare ceea ce știe, ca și până acum. Tot noi trebuie să descâlcim ițele și să decidem dacă mergem mai departe împreună sau… separat.

Sursa foto