puteredefemeieSă vorbim despre cel mai important lucru din lume – că altceva nu mă interesează și oricum nu mi-aș permite să vă ocup timpul cu fleacuri. Serios, care e cel mai important lucru din lume? Ce este acel ceva pentru care suntem în stare să „ne dăm și viața” – hm. Oricum ne-o dăm, mai devreme sau mai târziu… Și, dacă tot ne-o dăm, măcar să știm că a meritat.
Care este acel lucru care este atât de important încât ne-ar putea salva. Pe toți. Evident, știți deja că am pus în titlu. Dar ce mă face să cred că iubirea e cel mai important lucru?
În fine, nu știu ce este cel mai important lucru pentru fiecare… dar e sigur că fiecare dorește să fie fericit și împlinit, să nu aibă motive de tristețe și frustrare… această dualitate despre care vorbesc budiștii și care ne mână pe toți.
Și fiecare își găsește propria mulțumire în funcție de afinități. Pe mine poate mă face fericită să citesc într-un colț, pe tine poate că te face fericit să construiești case sau să faci prăjituri bune… sau să faci revoluții. Atunci e mai complicat, că asta îi implică și pe ceilalți.
De fapt, tot ce ne face fericiți îi implică într-un fel sau altul pe ceilalți, nu avem cum să ne separăm de ei.
Suntem specia cea mai neajutorată din toate regnurile, la modul că atunci când o ființă umană vine pe lume, dacă nu este cineva care să aibă grijă de ea, pur și simplu ea nu poate supraviețui! Spre exemplu libelula – această făptură fascinantă, plină de skill-uri, luată ca model de băieții deștepți de la NASA pentru a construi drone și device-uri care să știe să facă ce face ea – se descurcă singură din prima clipă în care iese din ou. Nu are nevoie de grijă și protecție, face ce trebuie să facă ea pe lumea asta conform unui instinct destul de dezvoltat.
Dar făptura cea mai avansată din lanțul evolutiv nu e în stare să se descurce singură pe lumea asta… oare de ce? Poate că am fost proiectați să avem grijă unii de alții, poate că încrederea în ceilalți (sau în cineva, ceva) este prima emoție pe care o încercăm când venim pe lume. Încrederea că cineva va avea grijă de noi. Și când spun cuvântul „grijă” deja am atins definiția iubirii.
Pare că suntem cu toții calificați când e vorba despre iubire. Nicăieri nu există cursuri de inițiere în Arta Iubirii, nimeni nu consideră că așa ceva ar putea fi necesar, toată lumea se consideră înzestrat. Păi, cum să nu fie? Dacă suntem neputincioși în a ne purta singuri de grijă din primele luni de viață, suntem nevoiți să fim foarte înzestrați în a inspira iubirea.
Ce om rău ar trebui să fii să nu te înduioșezi când vezi un bebeluș? Mai ales dacă e al tău. Îl iubești că nu te poți abține, sentimentul (sau ce-o fi el) survine natural. Așadar, părem să fim înzestrați nativ pentru iubire. De asemenea, tot din fragedă pruncie se dovedește că avem nevoie de ea. Există studii care arată că bebelușii care beneficiază de iubire se dezvoltă mai repede și mai armonios, iar dimpotrivă, cei care nu sunt iubiți și sunt abandonați întârzie în toate privințele.
Și da, psihoterapia înflorește necontenit din cauza nevoii de a ne pune în ordine rănile trecutului… dacă ar fi s-o spunem pe cel mai scurt – din lipsa de iubire. Ce se petrece cu noi pe parcurs? Cum evoluăm? Cum ne descurcăm în acest hățiș de relații și situații prin care ne construim zi de zi viața?
Pentru orice lucru care contează pentru noi, dedicăm timp, energie. Ore după ore ca să învățăm să vorbim o limbă străină. Să dansăm. Să gătim. Să construim nave spațiale. Să… orice.
Și, când ajungem acasă, vrem să avem liniște, și pace, și împlinire. Și uite că, mai nou, ni se cere să lucrăm și pentru relația de cuplu. Poate că până nu de mult, oamenii înțelegeau să-și joace pur și simplu rolul într-o relație.
Numai că mai nou nu mai merge de la sine. Oamenii au evoluat emoțional/psihic/spiritual atât de mult, încât nu mai pot să-și considere relațiile ca fiind de la sine înțelese. Au devenit tot mai conștienți de nevoile lor emoționale, au început să simtă nevoia de sens în relațiile lor, să înțeleagă de ce sunt într-o relație de fapt. De ce nu merge când nu merge? Unde se produce ruptura?
Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar mie mi se pare că în iubire ne ducem ca orbeții, ca înecații – ne mână ceva irezistibil, pe care nu-l înțelegem și de pe urma căruia ajungem să suferim aproape implacabil.
Deși Iubirea este țesătura care ne unește pe toți și este esența noastră, nu ajungem la ea așa ușor. Nu putem iubi la comandă (decât dacă suntem sfinți, și atunci nu putem decât să iubim). Și cu asta am spus totul. Ce ne trebuie ca să iubim perfect? Să fim perfecți ca oameni. Ăsta ar fi capătul superior, n-am ajuns încă acolo.
Ce încerc să spun este că de fapt, a învăța ce este iubirea și cum să iubești este o operă de-o viață. Și noi… de unde știm cum să iubim? Cine ne învață ce este iubirea, care sunt legile ei și cum să le folosim astfel încât să dea roade?
De unde știm cum să iubim? Din familie? Din filme? De pe Youtube?!
Toată lumea știe că iubirile încep frumos, se continuă complicat și se sfârșesc cu jale. Sau, dacă se continuă, se continuă pe octave diferite, pentru că dacă vrem să fim fericiți în iubirea noastră avem nevoie să evoluăm odată cu ea. Dacă noi vrem mereu să fie „ca la început”, înseamnă că vrem să stăm pe loc. Dar, ce să vezi, niciodată nu se petrece așa – cred că pot să am curajul să spun asta – iubirea evoluează întotdeauna. Cum și de ce? Și, mai ales, cum să curgem odată cu ea?
Se pare că iubirea este un fenomen asupra căruia nu avem control – atunci e clar că trebuie să-l explorăm, să-l căutăm, să-i găsim esența. Chiar cred că ar trebui să existe o materie la școală care să se numească „Iubirologie”. Unora li se pare frivol, altora li se pare de-a dreptul o glumă. De fapt, nu o materie, o școală întreagă – în care să fim învățați cum să iubim.
Înțelepții spun că toate nenorocirile lumii în care trăim se datorează lui „eu” și „al meu”. Acestui egoism care ne face să ne urmăm morțiș scopurile, fără a ține seama de ceilalți, pe care îi vedem ca pe niște străini. Acestei indiferențe față de slăbiciunea sau suferința lor.
Dacă ne-am da seama că suntem cu toții în aceeași barcă, că suntem conectați și că ceea ce ne animă este același lucru pentru toți, poate n-am mai avea nevoie să ne mâncăm unii pe alții și să suferim atât.
Cred că dacă am înțelege ce este iubirea, dacă am învăța s-o punem la treabă ar fi mai bine pentru noi toți. Așa că m-am gândit să pornim s-o explorăm împreună – pentru că da, este un domeniu imens, așa ceva nu poate face un singur om. Ce ziceți, facem o listă de întrebări?
puteredefemeie
