Iubirea dintre un bărbat și o femeie este un caz particular al unei alte iubiri

M-am lăudat de curând că am început o călătorie fantastică, în care îmi propun să descopăr ce e iubirea cu adevărat și să vă spun și vouă. Vă dați seama, cât timp poți să aloci unei asemenea întreprinderi când ai atâtea lucruri de făcut într-o zi? – sunt ironică intenționat, pentru că toți facem așa și e păcat, având în vedere că, de ce să nu recunoaștem, nimic nu ne face mai fericiți decât iubirea.

Să ne întoarcem puțin în timp, într-o vreme în care încă se petreceau lucruri mărețe. Sau așa încearcă să ne convingă cine le povestește, iar noi nu putem decât să sperăm că are dreptate.

Secolul VI, Italia. Un diacon este capturat de lombarzi, care îl țineau legat și plănuiau să-l omoare. Aici intră în scenă preotul Sanctulus, vestit pentru puterile lui miraculoase. La căderea serii, el cere permisiunea comandantului lombard să-l păzească pe diacon. Comandantul e de acord, cu condiția ca, dacă diaconul este cumva eliberat, să fie ucis Sanctulus în locul său. Evident că Sanctulus îi dă drumul diaconului și se oferă ca jertfă lombarzilor în locul lui. Numai că, în momentul în care călăul își ridică sabia deasupra capului pentru a-l decapita, mâinile îi rămân înțepenite și nu se mai poate mișca. Cum spuneam, Sanctulus era deja respectat – și puțin temut – pentru că făcea miracole. Drept pentru care comandantul lombard l-a rugat să-i elibereze călăul, ceea ce sfântul a și făcut după ce i-au fost îndeplinite două cerințe: să nu mai ucidă niciun creștin și să-i elibereze pe toți prizonierii.

Altă poveste. Secolul IV, tot în Italia. Paulinus, episcopul orașului Nola, își dăduse tot ce avea și tot ce strânsese pentru a răscumpăra prizonierii luați de vandali, precum și pentru săraci. Chiar atunci, vine la el o văduvă căreia i-a fost luat prizonier singurul fiu, plângând și cerând ajutor. Ce să-i mai dea? Paulinus nu mai avea nimic, în afară de sine însuși. Așa că o convinge pe văduvă să-l dea pe el ca sclav în locul fiului. Vandalul în cauză era chiar ginerele regelui, care a fost de acord cu schimbul. Iar Paulinus, din ditamai episcopul, a ajuns grădinarul ginerelui regelui vandal. Atât de tare a fost fermecat vandalul de înțelepciunea grădinarului său, încât ajunsese să petreacă mai mult timp cu acesta decât cu proprii lui prieteni. Și, într-o zi, Paulinus i-a spus că regele va muri și că el îi va urma la tron. Ginerele speriat îi dă raportul regelui, care însă dorește să-l vadă pe prezicător. Și, când îl vede, este cutremurat, pentru că tocmai avusese un vis în care se petrecea exact ceea ce spusese Paulinus, ba chiar acesta îi apăruse în vis. Înspăimântați de-a binelea, îi cer să-și dezvăluie adevărata identitate, la care Paulinus obține – și el – eliberarea prizonierilor creștini, plus nu știu câte corăbii încărcate cu grâne, cadou.

Și ultima poveste, cu un ușor iz romantic: cea a lui Benedict de Nursia – cel care a întemeiat ordinul care îi poartă numele – și a surorii sale, Scolastica. Se spune că erau gemeni, dar parcă poți să știi? Scolastica venea o dată pe an să se roage împreună cu Benedict. Evident, nu o primea în interiorul mănăstirii lui de călugări, ci într-o proprietate vecină. S-au rugat ei toată ziua și au discutat despre cele sfinte, iar la căderea serii, Benedict a vrut să plece, ca de obicei. Doar că, de data asta, Scolastica insista ca el să rămână și pe timpul nopții – el, nu și nu. Atunci, Scolastica a început să plângă și să se roage la Dumnezeu. Și, dintr-un cer senin, fără urmă de nor, s-a pornit așa un puhoi de ploaie, că Benedict n-a mai putut să plece, așa că și-a petrecut noaptea împreună cu sora sa. Peste trei zile, ea a murit, iar Benedict a îngropat-o în mormântul pe care îl avea pregătit pentru el.

Se spune că Dumnezeu îl ascultă pe cel care iubește mai mult.

De data asta, Scolastica a câștigat. M-am dus departe. Am zis să vedem ce se poate învăța din iubirea câtorva oameni sfinți. Ceea ce-i caracterizează pe toți este că ei nu își aparțin lor înșiși, ci lui Dumnezeu. Minunile pe care le făceau îi surprindeau în primul rând pe ei. Ei nu făceau decât să se roage și să se lase în Voia lui Dumnezeu. Prin urmare, nu aveau nicio garanție că vor fi salvați. Ei doar credeau și iubeau. Atât de mult, încât erau capabili să-și sacrifice pentru aproapele lor, mai mult sau mai puțin cunoscut: obiceiurile, comoditățile, funcțiile, libertatea și chiar viața. Ce primeau în schimb? Aceste minuni ale lui Dumnezeu, cu care nimic nu se poate compara – pe care ei nici măcar nu le așteptau.

Și ce poate să ne fie mai aproape decât ființa iubită?

Am fost învățați să cerem dovezi palpabile pentru a putea adera la o idee. Ne amintim de credință când ni se zguduie pământul de sub picioare – și poate nici atunci, iar asta oricum nu se întâmplă prea des. Suntem, oare, mai fericiți? Și ce s-a ales de iubire?

Ne dorim, bineînțeles să fim iubiți – pentru că merităm – dar ce și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru o singură ființă, fără să socotim ce vom primi în schimb? Înțelegere? Grijă? Protecție? Tandrețe? Timp? Îl vom asculta măcar, pe cel pe care-l iubim, fără să-l întrerupem?

Fiica unui nobil de pe vremea goților, după ce a rămas văduvă, deși era tânără și ar fi putut să se mărite a doua oară, a ales să devină călugăriță, nu înainte de a rosti niște vorbe care m-au marcat:

În nunta spirituală se începe cu jale, dar se ajunge la fericirea veșnică, în timp ce nunta carnală începe mereu cu veselie dar se îndreaptă către un sfârșit plin de jale.”

Măcar pe o singură ființă pe lume s-o iubim ca și cum am fi sfinți. Măcar atunci când cineva ne aprinde inima să ne dăm seama de dimensiunea miracolului și să ne înclinăm cu reverență în fața Autorului lui. Cred că v-am plictisit de câte ori v-am spus că nu noi suntem responsabili pentru acele minuni pe care le trăim când iubim, pentru că nu avem niciun control asupra lor. Iubirea este o stare de grație.

Iubirea între un bărbat și o femeie este un caz particular al Iubirii unui sfânt față de Dumnezeu, sub forma aproapelui său. Acel aproape față de care sfântul e dispus să-și sacrifice: obiceiurile, comoditățile, funcțiile, libertatea și chiar viața.

Ni se pare prea mult? Că nu avem destulă putere? Chiar nu avem, după cum nici iubire nu avem, dacă nu o primim din același izvor din care am primi și putere, dacă am fi în stare să iubim și să credem.

Dacă ne-am aminti de asta atunci când suntem cu ființa aleasă, oare cât de fericiți am putea fi? Întreb și eu, că doar nu vă închipuiți că știu cum e. Doar m-am gândit că mi-aș putea dori…

În caz că poveștile mele v-au deschis apetitul, ele sunt de aici:

2 comments
  1. Textul tau este uluitor și iti multumesc pentru el, mi-a iluminat inima și mi-a adus aminte de un alt autor decat de Grigore, și anume de Augustin. El ii multumeste lui Dumnezeu că il ajută ca el să îl iubească atât de mult pe Dumnezeu încât poate uita de sine. Cand celalalt ne împinge sa ne amintim de noi insine, inseamnă că el se preocupă prea puțin de noi. Dimpotriva, când are el grija de noi, ne lasă puterea de a uita de noi insine si de a avea grijă doar de el. E suprema libertate, dar cum o putem realiza in aceasta lume? Unii pot spontan, prin puterea lor interioară, și e cazul primei povestiri. Alții, doar prin niste roluri simbolice: sunt celelalte două povești. Episcopul ajunge din intamplare gradinar pentru ca el era de fapt un gradinar, iar sora Scolastica este geamăna lui Benedict pentru că de fapt era aidoma lui, iar intre ei exista iubirea adevarata. O îngroapă in propriul mormânt pentru ca să arate că drumul lor spre cer este comun. E o mare emoție curată în textul tău, putere de femeie, e insasi calea iubirii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like