De ce am logo cu libelulă

În urmă cu circa doi ani, într-un moment sensibil al existenței mele – unul în care trăiești revoluții, iar dialogul cu universul devine mult mai viu – m-am trezit spunând toată ziua despre mine că sunt și fac lucruri… „ca o libelulă”!

Azi așa, mâine așa… până când îmi dau seama că e „ceva” acolo. Nu am nicio explicație pentru faptul că toată ziua mă gândeam la libelule. N-am văzut nicio imagine, niciun film, nimeni nu mi-a povestit nimic pe tema asta. Pur și simplu, imaginea mi-a venit brusc într-o zi.

Păi, zic: să explorez simbolul. Libelula este o creatură care trăiește la granița dintre aer și apă. Se naște sub apă, trăiește acolo, sub formă de larvă, aproape toată viața ei. În ultima parte a existenței, printr-un proces miraculos, iese la suprafața apei și se transformă în această creatură magnifică și fragilă, pentru a mai trăi încă puțin.

Libelula simbolizează transformarea, înflorirea unei ființe, devenirea ei superioară, apogeul ei. Simbolizează trecerea dintre două medii, depășirea unei condiții inferioare și atingerea uneia mai presus. Am găsit undeva că este un simbol echivalent cu pasărea Phoenix.

Și am mai găsit (citez la întâmplare, de pe diverse site-uri):
Este „simbol al libertății, transformării şi pornirilor subconștiente. În legende şi superstiții întruchipează, totodată, prosperitatea, puterea, pacea, puritatea, curajul şi armonia.”

„O libelulă zburând deasupra apei poate fi un simbol al pătrunderii dincolo de suprafaţă, al scrutării profunzimilor vieţii. Abilitatea acestor insecte de a zbura cu agilitate, rapiditate în orice direcţie exprimă o forţă ce nu poate fi furnizată decât de maturitate, de înaintarea în vârstă.”

„Dacă vezi o libelulă, e un semn că nu ești singur și că îngerul tău păzitor te veghează. Când vezi des libelule, înseamnă că sufletul tău este fericit și că faci ceea ce trebuie.”

E de bine. Și mai descopăr ceva. Această făptură diafană e înzestrată cu o forță și cu niște capacități ieșite din comun:

„Apărute cu circa 300 de milioane de ani în urmă, libelulele se numără printre primele insecte de pe Pământ.

Libelula are două seturi de aripi, care se mişcă independent una de cealaltă, lucru care îi asigură o mobilitate fantastică în timpul zborului. Libelula poate zbura în orice direcţie, chiar lateral sau înapoi, şi chiar să planeze pentru mai mult de un minut, cât să îşi consume prada.

Ochii săi enormi sunt compuşi din 30.000 de unităţi optice – mai multe decât orice altă insectă – fiecare dintre acestea preia imagini din mediul înconjurător. Libelula are o vedere de aproape 360 de grade, cu un singur punct orb în spatele ei, astfel că poate urmări îndeaproape prada, fără să o piardă din vedere, evitând, în acelaşi timp, coliziuna cu celelalte insecte din roi.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că libelulele nu îşi urmăresc prada, ci o interceptează în zbor, calculează viteza şi traiectoria, îşi ajustează zborul, apoi se năpustesc asupra ei. Sunt atât de pricepute, încât atacurile lor au o rată de succes de 95%. Prin comparaţie, rechinii, unii dintre cei mai periculoşi prădători din lume, reușesc să prindă doar jumătate din ceea ce vânează.” (sursa)

Am început să explorez mai adânc conexiunea mea cu aceste făpturi. În primul rând, felul în care m-am trezit invadată de acest simbol. Ca un mesaj pe care l-am primit din partea unei entități superioare, care mă veghează de undeva, din nevăzut.

Care-mi spunea, în acea perioadă în care eu mă simțeam singură și vulnerabilă: „Uite câtă putere se află într-o făptură atât de mică, aparent atât de fragilă. Caută și în tine resursele care să te aducă în stadiul de deasupra celui în care te afli. Trezește libelula din tine, ieși din mlaștină și zboară în spațiu. Trezește-te la Viață!”

Descopăr, din ce în ce mai mult, un alt fel de a mă raporta la lume și la viață. Modul logic și rațional este foarte bun, însă de multe ori depășit de complexitatea situațiilor: niciodată nu există alb sau negru, ori-ori. Întotdeauna apare o varietate de soluții, sau, dimpotrivă, totul pare blocat. Obosesc încercând să leg conexiuni, treptele logice se învălmășesc… Viața bate logica.

Universul e un organism viu, care e viu pe mult mai multe planuri decât pot eu să înțeleg în acest moment, care e perfect conștient și care știe exact ce face. Și cu care pot să comunic! Iar în momentul în care mă deschid față de acest dialog, viața mea devine magică și totul începe să aibă sens.

Sensul care te satisface atunci când rămâi la nivelul rațional, spre deosebire de sensul care te copleșește când te raportezi intuitiv față de acest magic dialog este cam ca atunci când schimbi viziunea dintr-un plan în spațiu. Chiar mai complex.

Viața devine un fel de Cameră a Misterelor, o „escape room” macrocosmică, în care Cineva îți lasă indicii, pentru a te ajuta să ajungi la Marele Capăt, unde vei înțelege, în sfârșit, totul.

Sincronicitățile se țin la tot pasul. Cineva de lângă tine rostește fix cuvintele pe care tu le primești într-un mesaj, exact în momentul în care tu îl citești. Mergi pe stradă gândindu-te intens la rezolvarea unei probleme în care te zbați, și deodată ridici ochii și, pe un panou publicitar din fața ta, este scris clar, cu litere mari, exact răspunsul la întrebarea ta.

Îți ies în cale oamenii cu care este necesar să te întâlnești pentru a ajunge în punctul în care este cel mai bine să ajungi. Sentimentul de protecție și complicitate devine copleșitor. Starea de recunoștință te invadează cu puterea unui torent. Trăiești o poveste de dragoste cu Dumnezeu. Așa arată fericirea?

Acum, că v-am lămurit ce-i cu libelula de pe logo-ul meu, vă invit să rămâneți alături de mine, căci mai am multe să vă povestesc. În curând, un nou interviu de neuitat 🙂