puteredefemeiePare că venim, totuși, echipați cu instrumentele necesare pentru a o trăi și a o recunoaște încă de când ne naștem. Bebelușul „știe” pe ce butoane să apese pentru a topi instantaneu inima mamei, precum și pe cele ale apropiaților.
De asemenea, dacă nu va primi iubire în mod corespunzător nevoilor lui, va reacționa în consecință, poate rămâne chiar marcat pe viață în lipsa ei.
Acest sentiment măreț, care de fapt este mai mult decât atât, ne marchează existența. Depindem de iubire într-un mod care ne definește, oricât am încerca să ne sustragem.
Și ce este această Iubire, care este diferența specifică a ei?
Ce este acel „ceva” care îi conturează esența? Cum ne dăm seama că ceea ce trăim este chiar iubire și – chiar și mai elocvent – că ceea ce altcineva manifestă față de noi este sau nu iubire, având în vedere multitudinea de limbaje ale ei?
O să spuneți: e mult mai simplu decât atât, în iubire știi atunci când simți. Dar cine poate să bată în cuie această simțire, care se tot transformă în timp, de la „raiul pe pământ” la „fir-ar viața mea”?
Continui să cred că, dacă am înțelege cu adevărat ce este iubirea și legile ei, am învăța mai lesne cine suntem și am putea să trăim fericiți, fără să ne mai distrugem unii pe alții.
Din păcate, ne preocupă mai mult iubirile decât iubirea – vorba lui Ortega Y Gasset, în celebrele lui Studii despre iubire.
Adevărul e că e greu să le separi, și e și mai greu să-i faci pe oameni să înțeleagă că de fapt asta e singura mare problemă a lor. Pentru că, oricât am încerca să inventăm legi și orânduiri satisfăcătoare pentru toată lumea, câtă vreme oamenii nu se vor iubi cu adevărat unii pe alții, va fi în zadar.
Așadar, ce este iubirea?
Ortega dă o definiție foarte frumoasă: spune că iubirea este „un act centrifug al sufletului care se deplasează către obiect într-un flux constant și-l învăluie într-o susținere caldă, unindu-ne cu el și afirmându-i, cu promptitudine și eficacitate, ființa”.
Numai dacă vezi definiția asta îți dai seama că are în spate un studiu aprofundat al fenomenului și devine naiv să spui că în iubire e de ajuns doar să simți.
Dar cum și eu, așa cum spuneam la început, am fost înzestrată cu iubire încă de când am venit pe lume (ba chiar mai dinainte, aș îndrăzni să spun), am zis să mă avânt să răspund la întrebare, cu mijloacele de care dispun acum.
Sunt atâtea nuanțe care conturează definiția iubirii. Tandrețe, grijă protectoare, înțelegere, bunăvoință, compasiune, duioșie, dăruire, atenție… Toate se nasc din iubire dar, dacă aș vrea să-i aflu miezul, să spun totul într-un singur cuvânt care să-i prindă esența, aș spune: sacrificiul.
Oare ar fi pleonastic să spun „sacrificiu cu bucurie”? Pentru că ce e magic în iubire este că acest sacrificiu, chiar dacă din afară poate părea dureros, în inima celui care trăiește nobilul sentiment trezește cea mai profundă împlinire. O stare de sens, că în sfârșit totul este așa cum trebuie să fie.
A iubi înseamnă a găsi o bucurie vecină cu extazul în a pune pe altcineva mai presus de ceea ce sunt eu. A uita de micul eu întru a dărui altuia tot ce pot eu mai bun.
Prima exemplificare care îmi vine în minte – după sacrificiul hristic, care este model dar pe care nu îndrăznesc să-l dau de exemplu pentru că suntem prea departe de el – este dragostea de mamă.
Mama își descoperă cu uimire superputeri pentru a-și apăra pruncul, puteri pe care nu știa că le are, care parcă nici n-ar fi ale ei – și chiar nu sunt.
Există, de asemenea, eroii care își sacrifică viața pentru patrie sau pentru un nobil ideal.
Dar nimic nu ne atrage mai mult – nu-i așa? – atunci când se pune problema să vorbim despre mărețul sentiment, ca iubirea romantică, Marea Întâlnire cu o ființă pe care am căutat-o mereu și, abia atunci când am găsit-o, parcă avem rost cu adevărat.
Iubirea pune ordine și sens în tot ce suntem, e definiția celei mai înalte fericiri. Tocmai de aceea, găsind o asemenea comoară, e de înțeles că devenim îngrijorați ca nu cumva să o pierdem.
Și de aici se rupe totul. N-o să m-apuc să explic acum de ce iubirea nu poate trăi împreună cu frica – au făcut-o alții mai mari înaintea mea, mult mai bine. Sau poate că o să îndrăznesc și eu, dar nu chiar acum.
Să luăm drept bun că atunci când apare frica, iubirea s-a îndepărtat de la noi. Iubirea umple toate rezervoarele vieții, când iubim suntem generoși și deschiși către tot și toate.
Dacă observăm că apare o anxietate, o dorință de a ne izola în mod restrictiv cu „acea ființă”, o respingere față de alte domenii sau ființe, putem să bănuim că minunatul sentiment a fost impurificat, și calea către suferință este deschisă.
Iubirea și numai ea face sacrificiul să devină extaz.
Dacă suferim, ceva nu e „cum trebuie”. În ceea ce privește întâlnirea dintre două ființe, iubirea începe să doară atunci când se contopește cu dorința, care e restrictivă și preferențială… și cum să le separi?!
Dar să nu divagăm, tocmai am descoperit în ce constă iubirea pură și încep să rumeg ce-am aflat.
A cunoaște și a înțelege iubirea e un proces dinamic, și trebuie să fie așa. Descoperirea unei definiții e satisfăcătoare până la un punct, pentru că, în turbionul de trăiri nici măcar nu ți-o amintești, pentru simplul motiv că mintea e depășită atunci.
Din ce în ce mai mulți autori din zilele noastre tratează iubirea ca pe o Cale privilegiată de a ajunge la noi înșine. Ființa iubită și relația care se țese între noi devine simbolul călătoriei către sine.
Spune-mi pe cine și cum iubești ca să-ți spun cine ești.
Nu contează dacă trăim fericiți împreună sau nu până la adânci bătrâneți, aspirația de a ne stabili într-o comuniune plăcută devine de-a dreptul irelevantă.
E greu să trăiești așa? Depinde ce vrei. Pentru cineva care a trecut prin suficiente experiențe cât să se sature de himere, începe să fie necesar.
Da, cu excepția momentelor în care chiar trăiești iubirea pură, parcă ai fi mereu în alertă. Liniștea – cred acum – vine din înțelegerea că izvorul iubirii nu este o persoană anume, ci ceva mult mai înalt și mai profund: sufletul, spiritul, Dumnezeu…
puteredefemeie
1 comment