14 noiembrie 2026. Tânăra amantă a unui bărbat căsătorit, cu copii mari, e ademenită de familia lui pe un câmp, bătută, jefuită și frecată cu sare. În altă parte, un bărbat moare înjunghiat de partenerul de băutură și discuții, în urma unei disensiuni. Cu o zi în urmă, Ucraina e atacată cu drone şi rachete, rezultând o mulțime de morţi şi răniţi.
Genul de știri despre „ce se întâmplă în lume”, care par despre oameni și țări, despre care degeaba are toată lumea are păreri, că ele tot vor continua la fel cum o fac din negura timpurilor, pentru că nu sunt despre „ce se întâmplă”, ci despre „cine suntem”.
Cum e cu putință ca o specie să aibă atâtea realizări excepționale, care dovedesc cât de evoluată este, și în același timp membrii ei să se distrugă reciproc invocând motive în care crede fiecare cu tărie și pentru care unii sunt în stare să-și dea și viața?
Întrebare filozofică asupra căreia dezbaterile nu s-au încheiat niciodată: Oamenii se nasc buni de la natură sau bunătatea se învață?
Argumentele abundă, din ce în ce mai sofisticate de ambele părți. De la revelația spirituală la felul în care e programat creierul, tot nu e clar: există bunătatea?
Uite o carte care urmărește să răspundă: În căutarea bunătății, de Éamonn Toland, care a studiat la Oxford și a devenit strateg și antreprenor. Dar dacă oamenii sunt buni de la natură, cum de există atâta cruzime pe lume?
„Paradoxul cruzimii este că o specie programată pentru a da dovadă de bunătate a comis în mod repetat atrocități care contrazic valorile pe care pretinde că le apără.”
„Creștinii au respectat porunca lui Hristos de a-și iubi dușmanii, omorându-i. Revoluționarii iluminiști care credeau că toți oamenii sunt creați egali i-au înrobit pe aceștia. Raționaliștii utopici au dezlănțuit teroarea pentru a impune despotismul libertății. Oameni respectabili au votat pentru naziști.”
Pe scurt, se pare că suntem programați să fim buni, ne identificăm în mod natural cu semenii noștri și, dacă suferă, simțim și noi – cu condiția să ne fie clar că facem parte din aceeași echipă. În momentul în care există motive să credem că suntem diferiți, altfel se pune problema. Și de fapt, cel mai mult contează viziunea despre lume și viață, în ce anume credem.
„Dacă ne convingem că suntem buni, atunci ne este mai ușor să fim răi.”
Natura umană vine cu o contradicție fundamentală: capacitatea extraordinară de a construi și o capacitate la fel de extraordinară de a distruge. Dar dacă nu lipsa educației ne face răi, atunci ce anume ne face capabili să justificăm răul?
Dacă suntem convinși că ceea ce facem este bun, în numele „binelui” în care credem, putem ajunge să comitem cele mai neașteptate – ca să nu zic cumplite – lucruri. Și asta n-are legătură cu educația, are legătură cu prejudecățile.
„Nu că știința ar oferi o soluție împotriva prejudecăților. Educația superioară și inteligența pot întări părtinirile, pentru că selectăm dovezile care sunt în favoarea noastră. Cei mai inteligenți oameni sunt adesea ispitiți să-și asculte latura întunecată. Un număr mult prea mare de adepți ISIS sunt ingineri cu studii superioare. Laureați ai Premiului Nobel și filozofi celebri au fost susținători entuziaști ai Partidului Nazist. Peste 60% dintre liderii fanatici ai grupării paramilitare naziste de execuție Einsatzgruppen aveau doctorate.”
Problema nu este că nu știm să deosebim binele de rău. De cele mai multe ori, știm foarte bine. Problema este că avem o capacitate extraordinară de a redefini binele astfel încât să ne convină. De a muta granița dintre ceea ce este acceptabil și ceea ce nu este, până când ajungem să privim niște lucruri de neimaginat ca fiind necesare, justificate sau chiar virtuoase.
Poate că aici se află una dintre cele mai periculoase particularități ale speciei umane: nu ne considerăm răi atunci când facem răul. Dimpotrivă, credem că suntem buni. Că apărăm ceva, că îndreptăm o nedreptate, că salvăm lumea, că facem ceea ce trebuie. Și, cu cât credința noastră în propria dreptate este mai puternică, cu atât devenim mai puțin dispuși să ne punem întrebări.
Dacă bunătatea nu este garantată nici de educație, nici de inteligență, nici de credință, nici măcar de convingerea sinceră că facem binele, ce anume ne împiedică să devenim așa cum îi condamnăm pe ceilalți?
Poate că răspunsul constă în a învăța să ne îndoim de propria bunătate. Să acceptăm că putem greși tocmai atunci când suntem cel mai convinși că avem dreptate. Să nu transformăm diferența dintre noi și ceilalți într-o justificare pentru a le refuza umanitatea.
Poate că adevăratul test al bunătății nu este felul în care ne purtăm cu cei pe care îi iubim, cu cei care ne seamănă sau cu cei care cred ca noi. Ci felul în care ne purtăm cu cei pe care îi considerăm diferiți, vinovați, inferiori sau dușmani.
Atunci, bunătatea nu este atât de mult o însușire pe care o avem, cât o alegere pe care trebuie să o facem, uneori împotriva propriilor convingeri.
În concluzie și revenind la cartea despre care vă povesteam:
1) Bunătatea față de ai noștri nu este neapărat bunătatea universală.
Aceasta este, probabil, una dintre cele mai importante idei ale cărții. Suntem capabili de empatie, dar empatia noastră este selectivă. Ne emoționează suferința celor cu care ne identificăm, dar putem deveni indiferenți sau chiar ostili față de suferința celor pe care îi considerăm străini.
E ușor să fii bun cu cei care îți seamănă, mai greu este să recunoști umanitatea cuiva cu care nu ai nimic în comun.
2) Răul nu este întotdeauna rezultatul urii. Uneori este rezultatul convingerii că faci binele.
„Una din cele mai mari ironii ale istoriei arată cum profetul evreu Isus, care avea o înțelegere profundă asupra părtinirii și ipocriziei, a fost invocat timp de milenii în încercarea de a găsi justificări pentru acte care erau complet opuse învățăturilor sale.”
Câte femei au fost ucise sub acuzația de a fi vrăjitoare și câți necreștini au plătit cu sânge faptul că nu împărtășeau idealurile celui care s-a jertfit pe cruce pentru iertarea păcatelor unor necunoscuți?
3) Poate că a fi buni presupune și capacitatea de a ne pune sub semnul întrebării propria bunătate.
Poate că întrebarea dacă oamenii se nasc buni sau devin buni este, în fond, incompletă. Pentru că presupune că bunătatea este o stare, o însușire pe care o avem sau nu o avem, când poate că este mai degrabă un exercițiu permanent.
Suntem capabili de empatie, dar și de excludere. De solidaritate, dar și de cruzime. Putem să construim civilizații, să descoperim legile universului, să creăm opere extraordinare și, în același timp, să găsim justificări pentru a ne omorî unii pe alții!
Poate că nu inteligența ne garantează bunătatea, ci capacitatea de a ne construi povești despre noi înșine. În aceste povești, noi suntem întotdeauna cei buni, intențiile noastre ne justifică acțiunile iar răul este mereu ceea ce fac ceilalți.
Iar începutul bunătății autentice poate că se află tocmai în momentul în care avem curajul să renunțăm la această poveste. Când înțelegem că a ne considera buni nu este o garanție că așa suntem în mod real. Și că, uneori, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru a nu deveni răi este să nu fim niciodată prea siguri că avem dreptate.
Poate că problema omului nu este că nu știe ce înseamnă binele, ci că ajunge să creadă că numai el le știe pe toate.
Sursa foto: pexels.com
