Ce faci când ai mințile împrăștiate? Să-i întrebăm pe psihologi

Să ridice mâna cine poate să spună că nu are nicio dependență, nici măcar una mică. Eu, una, nu fumez, nu beau alcool, nici cafea, nu mănânc carne, nici zahăr daaaar… tot timpul ronțăi câte ceva. Și nu vreți să știți la câte canale de youtube sunt abonată. Și cât mă abțin de la seriale, pentru că dacă încep unul, nu mă mai pot opri.

Așadar, eu nu ridic mâna, cu toate mărețele realizări enumerate mai sus. Mai mult decât atât, faptele arată că dependențele vin la pachet și cu un anumit fel de a nu fi atent care, la extrem, merge până la ceea ce se numește „tulburarea de deficit de atenție”, ADD sau ADHD.

Ce-mi veni cu toate astea? Am lucrat anul trecut împreună cu Gabriela Deniz, colega mea de la Herald, la cartea lui Gabor Mate, Pe tărâmul fantomelor înfometate, și am rămas marcată. Cu câtă compasiune vorbește acest autor despre oamenii dependenți – aceia pe care îi arătăm cu degetul și nu ezităm să-i excludem cu dezgust dintre noi, cel puțin într-o primă fază. Cât de înțelept face apel la cele mai adânci resurse de umanitate din noi. Cât de responsabili și de maturi ne invită să fim. Și cât de măiastru reușește să ne convingă, ca dovadă că lumea întreagă îi citește cărțile cu entuziasm.

De curând, a apărut la Herald și Minți împrăștiate, la care nu m-am ales decât cu o verificare în DTP, destul ca să aflu că și eu am ADD, și s-ar putea să descoperi că și tu ai, căci așa se explică de ce nu reușim să fim cât de productivi și de eficienți am vrea să fim – asta ca să nu spun decât două cuvinte-cheie care ar fi de dorit să ne definească, într-o lume ca aceasta în care trăim.

Așadar, săptămâna trecută, când a fost evenimentul de lansare a Minților, m-am înființat și eu la Libraria Luceafarul CLB, căci nu puteam rata dialogul între o asemenea pleiadă de psihologi pe val: Diana Vasile, Sorina Petrică, Ana Maria Draguță, Andrei Chișcu și, nu în ultimul rând (ba chiar în primul, dacă stau să mă gândesc bine), Gabriela mea.

Invitații erau tobă de teorie, dar și de practică. Aveau mii de exemple de dat, de la ei din cabinet și din cărțile care au fost pretextul acestui dialog.

Gabor Mate nu provine dintr-un mediu prea fericit. Dimpotrivă, născut în Budapesta anului 1944, a fost crescut la început de mama sa într-un ghetou, după care a fost plasat la niște rude din afara ghetoului, în timp ce tatăl era în lagăr iar bunicii îi mureau la Auschwitz. Deja ne e din ce în ce mai clar că primii ani din viața unui copil sunt decisivi în alcătuirea structurii lui emoționale, structură pe care se va baza întregul eșafodaj al alegerilor și bunăstării sale interioare și exterioare pentru întreaga viață.

Pentru Gabor Mate nu a fost ușor, și cu toate acestea a reușit să ajungă medicul și specialistul în dependențe și ADHD respectat de o lume întreagă. De fiecare dată, studiile sale pornesc de la persoana întâi. El este, în primul rând, dependentul care ni se oferă spre judecată, el este cel care se descoperă într-o tulburare de deficit de atenție. Când vorbești mai întâi despre tine, când îți dai seama că există și în tine un anumit grad din aceste tulburări care pot ajunge la cote patologice, parcă ți-e mai ușor să înțelegi și să accepți. Să te poziționezi de aceeași parte a baricadei și să întinzi mâna în ajutorul semenului tău atins de boală.

Ideea cea mai puternic rămasă în mintea mea (împrăștiată :)) după acest dialog, este un apel coerent și intens la crearea unui climat de susținere și compasiune față de cei care suferă. De multe ori, pot fi oameni care ne sunt apropiați. Câtă vreme îi vom acuza, nu vor avea nicio șansă. Aceste tulburări – susținute și de neurologie – nu se vindecă. Andrei Chișcu spunea că, odată ce ai fost diagnosticat, trebuie să înveți să trăiești cu aceste tulburări la fel ca și cu diabetul.

Diana Vasile a făcut o analogie la care am vibrat – și o să înțelegeți imediat de ce. Spunea că ar trebui să învățăm să-i integrăm pe cei suferinzi printre noi la fel cum facem cu aceia care poartă ochelari. Nimeni nu te mai judecă în ziua de azi pentru că nu vezi bine. A purta ochelari este cel mai firesc lucru din lume, și dacă am reuși să-i tratăm, spre exemplu, cu aceeași înțelegere și pe copiii noștri neastâmpărați, poate că ar fi mai cooperanți în a învăța metode prin care să funcționeze cât mai optim, chiar și din mijlocul tulburării lor.

Nu mai spun cum arată ADD la vârsta adultă, când îți este greu să fii focalizat într-o sarcină de care nu ai chef – dar de la care nu prea te poți sustrage fără consecințe adesea costisitoare – sau când ți-e imposibil să planifici un viitor mai lung de o zi. Te-ai recunoscut cumva în această mică descriere? Eu, da – și să vezi ce urmează dacă aprofundezi puțin subiectul.

A fost fascinantă discuția – vă puteți uita pe înregistrare ­­– iar dacă vă interesează subiectul, vă recomand cu căldură cărțile.

 

2 comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like