Iubirea adevărată nu ne ajută să avem o viață cu sens, ea ESTE sensul vieții – interviu cu Carlos L’Abbate

Pare să fie la modă să practici yoga în zilele noastre. La mine la birou, spre exemplu, aproape toată lumea merge la un curs sau la altul. Zilele trecute, o colegă s-a dus la yogilates cu Carlos l’Abbate și s-a întors un pic mirată.

Ea se aștepta la pură mișcare blândă și ars calorii languros, prin dragostea dintre yoga și pilates, dar a primit și multe instrucțiuni de mindfulness la care nu se aștepta.

Eu, proaspăt întoarsă de la o inițiere într-o tehnică tibetană ca la mama ei, eram marcată de cât de importantă este concentrarea și vizualizarea atunci când practici. Practica spirituală este diferită de aerobic. Poți da jos kilograme, da, dar accentul se pune pe atenția pe care o acorzi fiecărui moment, pe înțelegerea fiecărui gest, iar rezultatul te duce la o calitate a vieții mai bună din interior, nu doar la nivel corporal. Așa că am ridicat sprânceana.

Apoi, cum mă plimb eu random printre cărți pe net când vreau să mă destind, dau peste cartea aceluiași Carlos l’Abbate, Despre prezență. O călătorie spre sine. Dincolo de apariția charismatică a exoticului profesor de yogilates (vine de la Buenos Aires, cu un periplu după care ar trebui să se facă un film), descopăr un căutător profund și autentic.

Și ca să mă zdrobească sincronicitatea, la două zile după asta, primesc o invitație la Fit Your Life, un eveniment care va avea loc pe 7 martie la Hotel Sheraton, unde primul dintre speakeri era nimeni altul decât Carlos l’Abbate! Păi cum să pierd eu ocazia de a-l lua la întrebări?! Universul îmi cerea! Așa că i-am trimis o scrisoare romanțată în care se pare că l-am convins.

Când ai realizat pentru prima oară că trebuie să fii prezent în viața ta, când ai simțit nevoia pentru prima dată să ai mintea clară, să afli cine ești cu adevărat?

Încă de când eram foarte mic am avut sentimentul că există în viață ceva mai mult decât ceea ce poate fi văzut sau perceput prin simțuri. Spre exemplu, deși amândoi părinții mei și membrii apropiați ai familiei nu erau deloc interesați de religie și spiritualitate, eu eram foarte atras de viața lui Cristos. Nu neapărat în calitatea lui de salvator al lumii sau de fiu al lui Dumnezeu, ci ca ființă care era interesată de ceva FOARTE diferit de toate lucrurile de care se interesează oamenii în general. Cumva am știut că trebuie să fie ceva, și acest sentiment m-a făcut să caut ceea ce se poate numi „cunoașterea spirituală”.

Cele trei lucruri despre care m-ai întrebat – „să fiu prezent în viața mea”, „să am o minte clară” și „să aflu cine sunt cu adevărat” nu au răsărit din propria mea inteligență, ci au fost rezultatul căutărilor mele. A fost un proces lent și gradual prin care am înțeles și am descoperit că, pentru a găsi adevărul pe care îl căutam, mai întâi aveam nevoie să am o minte clară, altfel mintea poate foarte ușor să-și umple tot timpul cu grijile, problemele și dorințele vieții de zi cu zi.

Apoi am realizat că adevărul pe care îl caut trebuia să fie în momentul prezent – deoarece momentul prezent este singurul care există (trecutul și viitorul, oricât de puternice și intense par să fie, nu sunt altceva decât produse ale minții). Bineînțeles, se pot spune atât de multe lucruri despre prezență… am scris aici (pe blogul meu) o notă despre prezență care îmi place.

Și în final am ajuns să înțeleg că acest adevăr trebuie să fie în tot și în toate, și astfel, dacă așa este, cum ar putea să fie diferit de ceea ce sunt, de ceea ce sunt CU ADEVĂRAT? Astfel că, dincolo de ideile din minte bazate pe memorie și condiționările despre mine și despre viața mea, întrebarea: „cine privește cu adevărat prin ochii mei?”, sau „cine este cu adevărat conștient de experiențele mele?”, sau pur și simplu „cine sunt, cu adevărat? – a devenit cea mai importantă.

Este dificil să fii consecvent cu practica spirituală? Ce sfaturi ai pentru începătorii pe calea către descoperirea de sine?

Este dificil dacă o vezi ca pe o practică, ca pe ceva ce trebuie să faci. Este adevărat că la început, la fel ca și în multe alte domenii, puterea voinței este foarte importantă. Însă în scurtă vreme, mai ales în ceea ce privește practica spirituală, nu mai este chiar atât de utilă. Utilă este o înțelegere profundă a ceea ce vrei să realizezi și mai ales de ce dorești să realizezi aceasta.

Și ce este ceea ce dorim să realizăm pe calea spirituală? Răspunsul variază de la o persoană la alta, dar în general are de a face cu aflarea adevărului tuturor lucrurilor, cu a găsi adevăratul sens, adevărata pace și adevărata împlinire (prin opoziție cu momentele scurte de calm și împlinire pe care le putem trăi într-un mediu liniștit sau prin îndeplinirea unei dorințe pe care am avut-o multă vreme).

Din momentul în care ai avut această înțelegere, pur și simplu îți urmezi inima. Dacă inima ta dorește să te uiți la televizor și să vorbești despre modă cu prietenele, foarte bine, dar în același timp în profunzime vezi foarte clar consecințele acestei alegeri.

Nu practica metodele spirituale pentru că trebuie. Fă-o pentru că este ceea ce inima ta își dorește în profunzime. Această dorință pentru ceea ce în sanscrită se numește mumukshu este cea mai valoroasă și necesară condiție pentru a păși pe calea spirituală.

Sfatul meu? Urmează-ți inima, dar fii foarte conștient de ceea ce dorești cu adevărat, și în același timp observă unde te duce cu adevărat ceea ce faci.

Din experiența ta, de ce suferă oamenii?

Există o notă în cartea mea care vorbește exact despre aceasta. Se numește „Despre suferință”. Poți găsi de asemenea o versiune a ei pe blogul meu.

Pe scurt, suferința se bazează pe ignoranța în ceea ce privește adevărul existenței noastre. Important nu este ceea ce ni se întâmplă, ci ceea credem că ni se întâmplă. Credem că suferința este consecința unor lucruri indezirabile pe care le trăim, dar nu este așa. Suferința nu se află în ceea ce se petrece, ci în modul nostru de a ne vedea pe noi înșine, de a vedea viața și lumea și, în consecință, în atitudinea și punctul de vedere pe care îl aducem în situație pe baza acestui mod de a vedea lucrurile.

Spre exemplu, să ne imaginăm că cineva ne insultă. Dacă suferim, această suferință nu este cauzată de insultă, ci de credința că acea persoană a făcut-o intenționat și/sau de credința că acea persoană nu trebuia să o facă. Dacă, în loc de acest punct de vedere, credem că persoana a spus ceea ce a spus pentru că ea însăși suferea, atunci unde mai este suferința noastră?

Acesta este un alt motiv fundamental pentru care cunoașterea spirituală este atât de importantă. Cu cât știm mai multe despre adevărul unei situații, despre adevărul vieții, cu atât mai puțin vom suferi.

Yogilates ne ajută să avem relații mai bune cu ceilalți?

Lecțiile pe care le predau sunt un mix de exerciții pentru trup, minte și suflet. Poți afla mai multe aici sau aici.

Te ajută în mod profund să te înțelegi mai bine fiind mai conștient de tine însuți și de relația pe care o ai cu lumea. Și dacă o să te înțelegi mai bine cu tine, în mod clar te vei înțelege mai bine și cu ceilalți. În realitate nu există „ceilalți”. Ceea ce vedem este doar o reflexie a noastră înșine.

Ce crezi despre iubire? Cum ne ajută iubirea să trăim o viață cu sens?

Este o întrebare frumoasă, imensă, una care ar putea cere o carte întreagă sau o serie de cărți…
De fapt, tocmai am răspuns de curând la o scrisoare în care vorbesc despre iubire… în felul în care o văd eu. O voi atașa la acest e-mail. (iar eu o voi publica separat în curând)

Putem folosi cuvântul „iubire” pentru a spune: „iubesc această prăjitură” sau „îmi iubesc câinele”, sau „îmi iubesc jobul”, sau „îmi iubesc țara”, sau „îmi iubesc soțul/soția”, sau „îmi iubesc copiii”, sau „Îl iubesc pe Dumnezeu”. Toate acestea sunt forme foarte diferite ale iubirii. Dar dacă încercăm să vedem ce au ele în comun, descoperim că ele ne dau (evident, pe niveluri foarte diferite) un sentiment de libertate și frumusețe și împlinire și fericire și bună-stare. Pentru mine, iubirea din toate exemplele pe care le-am dat mai sus reprezintă un aspect ca un indiciu al iubirii despre care adevărata spiritualitate vorbește.

Observă că în toate aceste cazuri despre care am vorbit iubirea este orientată către ceva din afara noastră, de la noi către o prăjitură, sau o persoană, sau către Dumnezeu; de la „noi” către „ceva”. Dar pentru mine, adevărata spiritualitate sau adevărata iubire nu este iubirea pentru ceva, ci este iubirea în sine. Nu este vorba despre mine, care sunt aici, și iubesc ceva care este acolo, ci despre a înțelege că nu există nicio separare între unul și celălalt.

Această stare de unitate – de identitate – este cea despre care adevărata spiritualitate vorbește, și aceasta este iubirea adevărată. Da, această stare de unitate va fi văzută din afară ca iubire pentru ceilalți, dar în realitate, pentru cel care o trăiește, el nu va simți că „eu te iubesc pe tine”, ci ceva mai apropiat de: „eu iubesc”, sau pur și simplu „iubesc”, fără „eu”. Iubirea adevărată nu ne ajută să avem o viață cu sens, ea ESTE sensul vieții.

Cum putem să evităm să ne agățăm de ființa iubită, să nu o dominăm și să n-o controlăm?

Trăind sau pur și simplu căutând iubirea adevărată. Singurul motiv pentru care cineva se va agăța și va domina și va încerca să controleze este acela că, în adâncul inimii sale, se simte gol, neîmplinit și suferă. Descoperirea iubirii adevărate este descoperirea libertății, a adevăratei împliniri, a păcii adevărate. Dacă te simți împlinit în inimă, de ce ai încerca să controlezi sau să te agăți? Sigur că nu! De ce ai face-o?

Dar câtă vreme adevărata iubire lipsește din inimile noastre, sau cel puțin cunoașterea faptului că iubirea adevărată este posibilă, o stare adâncă de gol și de lipsă de sens va rămâne ascunsă în inimile noastre; aceste emoții aduc cu ele întotdeauna o frică adâncă de a pierde ceea ce avem și o dorință fără sfârșit de a avea mai mult și mai mult; iar aceste frici și dorințe vor continua să genereze nevoia de a ne agăța și de a controla.