puteredefemeie
V-am promis de curând, în interviul cu Carlos L’Abbate, că voi reveni cu scrisoarea lui „despre iubire” – apropo de faptul că i-am pus o întrebare acolo… Iubirea, așa cum o vede el, este cea mai înaltă condiție la care putem aspira noi, ca oameni. Este mult mai mult decât un sentiment, este liantul secret care leagă lucrurile și le dă sens. Totul a pornit de la o altă întrebare, nu știm a cui…
Bună Carlos, ce vrei să spui cu „Odată ce îi spui unui copil că acel lucru de afară este o pasăre, s-ar putea ca el să nu mai vadă niciodată o pasăre cu adevărat”?
„Pentru mine, aceasta înseamnă că de obicei confundăm realitatea cu un cuvânt, un sunet, o idee, o amintire. Un copil, unul foarte mic, încă nu și-a dezvoltat mintea, așa că el privește lumea – realitatea – nu cu mintea, ci prin pura lui experiență, vedere pură, auz pur, miros pur. În acea pură experiență lucrurile – lumea, realitatea – nu sunt separate; totul este interconectat, niciun lucru nu este singur, ci fiecare indică spre o tăcută, invizibilă și profundă viață.
Și exact această «viață care unifică» (este doar un fel de a o spune) se pierde atunci când mintea ne acaparează complet felul pur de a vedea lucrurile, iar ceea ce rămâne este un cuvânt, un obiect, o amintire, separate de rest.
Este un proces necesar și natural; un copil are nevoie să facă diferențieri, să creeze separarea pentru a putea trăi din punct de vedere practic.
Dar este cu putință ca acest proces să continue:
1) În primul rând este un fel de a vedea lucrurile așa cum sunt ele într-adevăr, un simț nediferențiat al existenței (este doar un fel de a o spune).
2) Apoi, pe măsură de mintea se dezvoltă, o separare, o abilitate de a distinge «aceasta» de «aceea» apare. Dar, în această abilitate, o componentă majoră este pierdură: «iubirea» (din nou, este doar un fel de a o spune). Pierzând iubirea, apare o stare de gol, de singurătate, de lipsă de sens și începe cursa imposibilă pentru a găsi sensul. Această căutare pentru a găsi sensul are loc în lumea exterioară, prin dobândirea de relații sau de obiecte; prin profesie sau activități; prin experimentarea unor substanțe sau prin distracții, etc. Aș spune că este [un demers] imposibil pentru că, chiar dacă toate aceste lucruri ne pot da un minim sentiment al sensului, în ultimă instanță ele nu ni-l pot da. Sensul poate fi găsit doar în acea «iubire» care s-a pierdut.
3) Și aici procesul trebuie să continue. În primă fază, copilul are viziunea realității, dar el nu știe că o are. Astfel, atunci când mintea începe să se dezvolte, acest simț al unității se pierde. În ultima fază apare posibilitatea, realizarea, «vederea» acelui simț al unității, chiar dacă prin funcționarea minții lucrurile încă apar separate. Spre exemplu, să ne gândim la o persoană care se bucură de apusul soarelui. Acea persoană vede și savurează mișcarea soarelui în jos, chiar dacă cel mai probabil ea știe că nu soarele se mișcă, ci pământul se rotește. În același fel, ultimul pas este recunoașterea că, deși în mod aparent văd lucrurile separate, știu (și acest a ști este mult mai mult decât o simplă cunoaștere intelectuală) că «dedesubtul» acestei separări aparente totul este «iubire».
Astfel, atunci când îi spunem unui copil că acel lucru de afară este o pasăre, ceea ce facem – și în realitate nu putem să facem nimic pentru a preveni aceasta – este să contribuim la procesul inevitabil al diferențierii.
Acesta este un proces necesar; este procesul de individualizare, care aduce cu el creația, invenția, dezvoltarea și evoluția, dar acesta nu este un proces care aduce împlinirea și pacea și sensul. Acestea pot fi găsite doar în «iubire», în acest al treilea pas, al reîntoarcerii, în această recunoaștere a «iubirii» ca sentiment unificator al existenței. Acest ultim pas este ceea ce eu numesc «adevărata spiritualitate» (dar desigur are multe alte nume).
Da, în vocabularul meu, «spirit» egal «iubire».”
Abia aștept să-l văd pe Carlos la Fit Your Life, pe 7 martie la hotel Sheraton!
puteredefemeie
