3 cărți care te ajută să-ți vindeci relația cu părinții tăi

Multă vreme m-am complăcut în ideea că toate stângăciile și neputințele vieții mele se datorează unei relații dificile cu mama mea. Apoi am fost asaltată de vinovăție și de înțelegerea că, dacă nu o iert, nici nu mă voi mișca vreodată. Apoi mi-am dat seama că sunt exact ca ea. Și tot ce i-aș putea reproșa ei, și mie mi-aș putea imputa exact la fel, dacă nu și mai mult, pentru că, spre deosebire de ea, eu am resursele care mă ajută să-mi dau seama unde am greșit.

Momentul în care doi oameni devin părinți poate să nu fie neapărat ca-n basme. Cred că sunt puțini cei care își programează cu exactitate când vor aduce pe lume urmași, și chiar dacă o fac, cavalcada de emoții depășește de obicei orice așteptări. Pe scurt, în momentele de maxim stres – care vor veni din belșug, fie și numai din cauză că majoritatea bebelușilor par să nu agreeze un somn continuu – fiecare nou părinte se va transforma în… propria figură parentală care l-a marcat. Când ai un bebe mic, oricât de mult ți l-ai fi dorit, tot îți întoarce lumea peste cap. Oricât de mult l-ai adora, tot o să ai momente de panică atunci când realizezi că n-o să-ți mai poți niciodată organiza timpul așa cum știai.

Dintr-odată, noua familie devine un câmp de bătălie al unor scheme emoționale care, începute din copilăria noilor părinți, încă nu s-au încheiat. După ce că ai de crescut un om nou, trebuie brusc să te crești și pe tine. Sigur, ăsta e cursul normal al vieții. Ideal ar fi să-l îmbrățișăm senini – și mulți dintre noi chiar o fac – însă trebuie să recunoaștem că aptitudinea de a ne bucura de viață nu este printre învățăturile de bază din familie, spre exemplu pentru cei care au crescut în comunism. Părinții noștri nu aveau timp de „roata emoțiilor” – nici pentru ei, și cu atât mai puțin pentru noi. Ei erau marcați de grija zilei de mâine, de grija de a ne aduce pâine („cu ceva”) pe masă, de a ne găsi cuminți acasă atunci când se întorceau de la muncă, frații mai mari având responsabilitatea celor mici și a cheii de la gât.

Însă nu sunt sigură că putem da vina numai pe orânduire – dat fiind că mă pregătesc să vorbesc despre niște cărți scrise de psihologi americani. Se pare că meteahna părinților imaturi emoțional e universal răspândită. În generațiile anterioare, nicăieri în lume nu a existat atâta preocupare pentru înțelegerea emoțiilor ca acum. Am descoperit inteligența emoțională și acum ne dăm în stambă cu ea.

„Părinții au întotdeauna dreptate” – mitul care te poate desființa

„Părinții au întotdeauna dreptate.” „Eu sunt Mama și știu mai bine.” „Ce spune Tata e sfânt.” „Eu te-am făcut, eu te omor!”… Să ridice mâna cine nu a auzit asemenea fraze în copilăria sa. Păi, cum să nu audă?! Generații întregi de pe mapamondul creștin au fost educate să respecte a cincea poruncă – „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ”. Și nu doar creștinii, în toate culturile părinții sunt zeități supreme, la propriu și la figurat, în viața fiecărui om, de la început până la sfârșit.

Normal că, atunci când ești mic, mama și cu tata sunt Alfa și Omega ta. Trăiești în mediul pe care ei ți-l creează, cum ai putea să-ți imaginezi că există și altceva? Prin felul în care te fac să te simți, te formează ca om pentru toată viața ta. Dacă ei înșiși nu sunt suficient de dezvoltați emoțional, cum ar putea să te facă pe tine să fii așa? Poate că nu ai avut lipsuri materiale, dar, dacă niciodată nu ai fost ascultat și luat în serios, ai învățat că tu nu contezi, că nu are rost să crezi că ceva făcut de tine pe lumea asta ar putea schimba ceva. Însă chiar și atunci când e clar că acești părinți sunt departe de a fi niște sfinți, ba chiar sunt capabili să le distrugă unora viața, aceia tot speră undeva, într-un ungher ascuns de suflet, să fie iubiți și acceptați de mama și de tatăl lor.

4 tipuri de părinți imaturi emoțional

Mai nou apar din ce în ce mai mulți psihologi care îndrăznesc să scuture această sfântă redută a părinților infailibili. Este cazul lui Lindsay Gibson, psiholog american cu multe diplome și specializări, care a devenit vocea apărătoare a copiilor oropsiți de părinți „imaturi emoțional”.  Am citit cu nesaț aceste două cărți ale ei:

Ah, cât de bine se simt acei copii abuzați fără să știe de părinții lor înțelegând, în sfârșit, ce s-a petrecut cu ei!

Lindsay Gibson vorbește despre 4 tipuri de părinți imaturi emoțional:

• Părinții emotivi sunt dominați de sentimente, oscilând între implicare excesivă și renunțare bruscă. Ei sunt predispuși la instabilitate și impredictibilitate. Copleșiți de anxietate, ei se bazează pe ceilalți pentru a se liniști. Ei tratează micile supărări ca pe un sfârșit de lume și îi consideră pe ceilalți fie ca pe salvatori, fie ca pe unii care îi abandonează.

• Părinții exigenți sunt obsedați de un scop și sunt superocupați. Ei nu se pot opri din a încerca să perfecționeze totul, inclusiv pe ceilalți. Cu toate că rareori își fac timp pentru a-și arăta empatia față de copiii lor, ei sunt dominatori și se amestecă în viețile acestora.

• Părinții pasivi au o atitudine de „laissez-faire” și evită să aibă de-a face cu situații supărătoare. Ei sunt mai puțin nocivi decât celelalte tipuri, dar au, cu siguranță, efecte negative. Ei se retrag din prim-plan și privesc în altă direcție, astfel neglijând copilul și permițând abuzurilor să aibă loc. Ei rezistă minimalizând problemele și cedând de fiecare dată.

• Părinții distanți se pot comporta în așa fel încât te întrebi de ce și-au mai dorit o familie. Indiferent dacă se comportă blând sau sever, ei nu își doresc intimitatea emoțională și, în mod cert, nu vor să fie deranjați de copiii lor. Toleranța pentru nevoile altora este practic nulă, iar interacțiunile se rezumă la a da ordine, la izbucniri violente sau la retragerea totală din viața de familie. Persoanele ceva mai temperate se pot angaja în activități familiale obișnuite, dar în continuare vor manifesta o apropiere redusă și o implicare superficială. De cele mai multe ori, vor doar să fie lăsați în pace.

Și cât de ușurat te simți când îți dai seama că nu ești vinovat, că tu erai doar un copil și chiar ai fost o victimă, că nu era de datoria ta să faci toate acele lucruri pentru care te-ai simțit responsabil, pentru că ar fi fost de datoria părinților să le facă, nu a ta.

Apoi te cuprinde revolta. Îți dai seama câte aripi ți s-au tăiat și continuă încă să ți se taie. Câte trenuri ai lăsat să treacă, crezând că nu ești suficient de bun ca să urci în ele. Cât de multe ai fi putut să faci în viața ta, dacă nu te-ar fi paralizat frica și vocile lor din capul tău, care-ți spuneau că nu ești bun de nimic și că acele visuri în care începeai să crezi sunt doar niște prostii imposibile.

Cu ce puteri să-i mai ierți acum?

Înțelegi, în sfârșit, că ai nevoie să te protejezi dacă vrei să te vindeci. Lindsay Gibson te învață cum să faci asta. Îți dă tehnici ca să reușești să te separi de „vocile” care continuă să-ți spună, chiar și când ai crescut, că nu contezi și nu poți. Să înțelegi că ei nu se vor schimba, și, oricât de mult ai încerca să le explici, ei nu vor avea urechi să te audă.

Multă durere se trezește astfel totuși, pentru că, în pofida tuturor adevărurilor incontestabile la care ai ajuns, ceva dinăuntru, în acel colț ascuns, îndepărtat, tot nu poate renunța la dorința de a fi iubit și acceptat de mama și de tata.

Un fel de „glas al sângelui” care se tânguie-n tăcere și nimic nu îl poate opri, chiar dacă acei părinți au murit.

Aici intră în scenă Mark Wolynn cu celebra lui carte Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite, care a inspirat serialul de pe Netflix, pe care se poate să-l fi văzut deja: Un alt sine.

Mark Wolynn avea probleme grave de sănătate. Cel mai teribil era că începea să-și piardă din ce în ce mai mult vederea, iar medicii nu-i dădeau mari șanse. Căutând tot felul de metode de vindecare alternativă, cea care s-a dovedit a fi câștigătoare a fost… împăcarea cu părinții lui! Și asta nu doar că l-a ajutat să-și recapete vederea, dar l-a făcut să devină fondatorul unei abordări psihologice astăzi în plin avânt pe mapamond, și anume „Constelațiile familiale”.

Ce se petrece la Constelații este foarte bine reprezentat în filmul despre care vorbeam mai sus. Am stat de vorbă cu mai mulți care au participat la aceste ședințe de la noi, și toți povestesc transfigurați despre un fel de magie. Ies la iveală secrete de mult uitate, care se dovedesc a fi la baza blocajelor noastre, situații care arată din plin că „sângele apă nu se face” și că oricât am încerca să ne separăm de acești oameni cu care ni se poate părea că nu avem nimic în comun nu vom reuși, pentru că ne leagă niște fire indestructibile și nemiloase, câtă vreme nu vom face pace cu ele.

Ce mi se pare uluitor este că nu o dată celor care au trecut prin această terapie chiar li se schimbă viața în mod radical. Lucruri care păreau imposibile pentru ei în trecut, dintr-odată par foarte simple. Însă și monștrii care ies la iveală pot fi destul de fioroși. Cred că trebuie să fii puternic ca să încerci așa ceva. Sau poate suficient de disperat.

Ce nu m-a convins citind doar cartea este chiar modul de lucru. Cred că trebuie să ai o mare putere de vizualizare și o credință uriașă în povești pentru ca dialogurile imaginare cu oameni cu care nu poți discuta – pentru că au murit sau pentru că nu au urechi să te audă – să aibă cu adevărat efect. Mie mi s-ar părea că vorbesc cu pereții. Însă ce mi-au povestit cei care au fost la ședințele de terapie în grup este cu totul altceva. Te trezești că întruchipezi un personaj care dezleagă noduri pentru altcineva, dar în același timp realizezi că nu e întâmplător că tocmai tu ai fost ales pentru asta, căci fix acele noduri sunt valabile și pentru tine. Sincronicitățile se țin lanț.

Cred că dacă vrei să faci pace cu tine și cu ai tăi trebuie să devii familiar cu ambele abordări.

Cele două cărți ale lui Lindsay Gibson te fac să-ți dai seama că ai fost o victimă a unui abuz, neintenționat dar cu efectele de rigoare. Deși îți explică foarte clar mecanismele, e inevitabil să nu te cuprindă o stare de revoltă și să vrei să-ți recucerești teritoriile pierdute din tine, cu prețul rupturii afective de ai tăi. Înveți acele tehnici care te ajută să te detașezi emoțional, să nu mai fii activat de aceleași triggere care te-au marcat, înveți să-ți construiești scuturi ca să te aperi și să funcționezi aparent fără blocaje. Înveți să cucerești lumea.

E clar că, în vârtejul emoțiilor, te ajută mult să înțelegi ce se petrece și mai ales – foarte important – să știi exact cum să te porți în „acele momente” când lucrurile o iau razna, să fii cumva antrenat și pregătit.

Dar, mai devreme sau mai târziu, realizezi că nu poți să nu ții cont de acele structuri nevăzute care ne marchează, care conțin toate poveștile adânci care leagă între ele oameni și locuri, și sensuri și tot. Cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce trece timpul, semănăm tot mai mult cu părinții noștri, perpetuând în mod misterios aceleași structuri emoționale și în generațiile viitoare, așa cum au făcut și ei cu noi.

Trebuie să facem pace cu noi și cu ei, chiar și atunci când ei nu mai sunt. Într-un fel sau altul, trebuie să ajungem la iertare. Eu însă nu cred că noi, oamenii, suntem capabili să iertăm doar pentru că vrem asta. Iertarea se cere de la Dumnezeu. Umilința de a fi sincer în această dorință de a ierta cred că produce magia. Așa apare vindecarea.

Nicio carte nu ne poate garanta asta, dar nici fără resurse nu ne putem înhăma la drum.

Later edit:

Prietenii mei apropiați au citit și mi-au spus că nu reiese din text faptul că, oricum ar fi, părinții chiar trebuie să fie respectați și iubiți. E greu să ajungi să simți asta dacă ei nu au fost întru totul de partea ta. Dar nu ai cum să faci pace cu tine fără să îi incluzi și pe ei. Am spus că, în mod misterios, în timp, ne transformăm în ei. Le semănăm și fizic, și psihic. Le continuăm schemele crezând că sunt ale noastre, dar, dacă ne uităm atenți, îi regăsim din nou. Și de fapt nimeni nu e perfect, și nimeni nu se poate aștepta să fie iertat câtă vreme nu îi iartă și el pe ceilalți, pe cei mai apropiați mai ales. În concluzie, să ne iubim părinții exact așa cum sunt. Până la urmă porunca biblică e corectă. Nimeni nu ajunge să aibă niște părinți pe care nu îi merită, de fapt. Ei sunt cei care ne livrează cel mai bine exact lecțiile de care avem nevoie.

Ca orice încercare, și aceasta vine și cu un dar: nu mai știu unde am citit că acei copii care au crescut în condiții de tensiune emoțională și abuz din partea celor care i-au îngrijit pot dezvolta până la maturitate o inteligență emoțională mult peste medie. Cine ajunge aici va avea chiar mai mult decât „mulțumesc” pentru părinții săi.