Femeia întoarce roata vieții. Femeia naște, crește și îngrijește oameni. Hrănește totul, mână în mână cu Natura. Pare că se joacă, dar întreaga lume depinde de ea. Pare că nu contează, dar e vital dacă nu e fericită. Pare că miturile care stau la baza credințelor ei și ale tuturor sunt doar povești, dar nu sunt. De ele depinde bucuria vieții – a ei și a întregii lumi, lumea în care cu toții trăim.
O societate întemeiată pe credința că este izgonită din paradis, din cauza naturii sale esențiale înclinate către rău, are o condiție drastic afectată, și toată lumea va suporta consecințele incredibile. Miturile la care aderă mase mari de oameni le influențează viața, atât ca întreg cât și fiecăruia în parte. Dacă mai spunem și că cea care a dat tonul dezastrului a fost de fapt o femeie, s-a terminat cu imaginea ei pentru totdeauna.
Dacă ești femeie, carevasăzică o „urmașă a Evei”, trebuie că ai în tine o sămânță de păcat. Vei fi privită cu îndoială, intențiile și acțiunile tale vor fi văzute din start într-o lumină marcată de derizoriu, va trebui să „asculți” de cei care „știu mai bine”, și care nu sunt ca tine, adică „vinovați”.
Nu sunt deloc partizana feminismului radical, însă faptul că el există nu cred că este întâmplător. Dacă vrem să înțelegem orice dinamică nesănătoasă, indiferent că este la nivelul societății sau a unui singur om, suntem nevoiți să ne întoarcem la mituri. Ce credem noi, ca indivizi și ca grupuri, despre lume și despre noi? Chiar dacă nu ne-am întrebat niciodată, acele credințe lucrează în noi.
Și ne trezim, după câteva mii de ani, că lumea în care trăim e bolnavă. Planeta strigă disperată, pe nenumărate tipuri de voci, că am distrus-o și că nu mai poate. N-ar fi prima oară în istorie când se scutură și o ia de la capăt. Cine știe câte Atalntide a scufundat până azi, doar-doar or înțelege oamenii că alta este direcția pe care ar trebui să o apuce.
Faptul că este război „undeva acolo, la știri”, și nu la mine pe stradă, este doar o problemă de timp, mă tem. Credința noastră că nimic nu se va schimba poate fi zdruncinată într-o clipă. Cumva, pentru asta, trebuie să facem ceva.
De curând, mi-a ajuns în cale o poveste pe care nu o știam. Și care pune totul într-o lumină mai caldă, mai plină de speranță. O lumină în care omul își înțelege locul în această lume și din această armonie poți să începi să construiești. Ajutorul pe care îl poți da este și așa: afli un alt mod de a gândi, și asta te poate face mai bun. Din aproape în aproape, în timp, până la urmă se va vedea.
Și rolul femeilor în această poveste este unul covârșitor. De-a lungul timpului, nu un singur înțelept a spus, în felul său, că femeile dau tonul bunăstării pe pământ, că o femeie rănită poate într-adevăr să cauzeze un dezastru și că dacă femeile nu sunt fericite nimeni nu va avea pace pe pământ. Și câtă vreme femeile vor aștepta un ajutor din afară, nimic nu se va mișca.
Povestea pe care v-o las mai jos este din cartea „Împletind iarba sacră” scrisă de Robin Wall Kimmerer, urmașă a unui trib de „piei roșii” din America, profesoară universitară de botanică și mamă singură a două fete. Aș povesti la nesfârșit despre cartea asta și poate o s-o mai fac, dar să începem cu acest mit.
Dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, lumea nu mai este un loc în care să ne simțim vinovați. Este un loc care ne-a primit cu aripile deschise, pregătind totul pentru ca noi să dansăm cu recunoștință. Este un loc încăpător și îmbelșugat, în care fiecare poate să înflorească așa cum are nevoie, bucurându-se de sine și de toți ceilalți.
Un loc al „recoltei onorabile”, din care fiecare își ia cât are nevoie, nimic mai mult. Fiecare are o poveste de spus, una prin care își exprimă apartenența la tot și din care toți ceilalți învață care este partea sa în simfonia întregului.
Mitul Femeii care coboară din cer zice așa:
A căzut ca o sămânță de arțar, făcând piruete într-o adiere de toamnă. O coloană de lumină izvorî dintr-o gaură în Lumea Cerească, marcându-i calea acolo unde înainte fusese doar întuneric. Căderea dură mult timp. De frică sau poate cu speranță, strânse cu putere în mână un mănunchi.
Prăvălindu-se, nu văzu dedesubt decât apă întunecată. Dar în golul acela erau mulți ochi care priveau în sus la stâlpul de lumină ivit pe neașteptate. Acolo ei văzură un mic obiect, doar un firicel de praf în raza de lumină. Pe măsură ce se apropia, putură vedea că era o femeie, cu brațele întinse și părul lung, negru, vălurind în urma ei în timp ce cobora în rotocoale.
Gâștele își făcură una alteia semn cu capul și împreună se ridicară de pe apă într-un val de muzică de gâște. Femeia simți bătaia aripilor lor în timp ce zburau dedesubt pentru a-i opri căderea. Departe de singurul cămin pe care-l cunoscuse vreodată, ea își trase răsuflarea în îmbrățișarea caldă a penelor moi care o purtară ușor în jos. Așa începu totul.
Gâștele n-o putură ține pe femeie mult timp deasupra apei, de aceea îi chemară pe toți la sfat, pentru a hotărî ce-i de făcut. Stând pe aripile lor, ea îi văzu pe toți adunându-se: cufundari, vidre, lebede, castori, pești de toate soiurile. O țestoasă mare plutea în mijlocul lor și îi oferi spatele ca să se așeze. Recunoscătoare, ea păși de pe aripile gâștelor pe bolta carapacei. Ceilalți înțeleseră că avea nevoie de pământ pentru locuința ei și vorbiră cum ar putea s-o ajute. Cufundătorii, din rândurile lor, știau că pe fundul apei era mâl și consimțiră să meargă în căutarea sa.
[…] Țestoasa spuse: „Aici, pune-l pe spatele meu, iar eu îl voi ține”.
Femeia din Cer se aplecă și întinse mâlul cu mâinile pe carapacea țestoasei. Mișcată de extraordinarul dar al animalelor, ea le mulțumi cu un cântec de recunoștință, după care începu să danseze, cu picioarele mângâind pământul. Acesta crescu și crescu grație dansului său, până când, din stratul de mâl de pe spinarea Țestoasei luă ființă întregul Pământ. Împreună ei au creat ceea ce noi numim astăzi Insula Țestoasei, căminul nostru.
Ca orice bun musafir, Femeia din Cer nu venise cu mâna goală. Ea încă mai strângea în mână mănunchiul. Când s-a rostogolit prin gaura din Lumea Cerească, ea a întins mâna să se agațe de Arborele Vieții care creștea acolo. Ținea și acum ramuri cu fructe și semințe de la tot soiul de plante. Pe acestea le-a împrăștiat pe solul cel nou și a vegheat cu grijă asupra fiecăruia, până când, din brună, lumea a devenit verde. Lumina Soarelui s-a revărsat prin gaura din Lumea Cerească, permițând semințelor să înflorească. Plante sălbatice, flori, arbori și ierburi de leac s-au răspândit pretutindeni. Iar acum, că și animalele aveau mâncare din belșug, multe au venit să trăiască împreună cu ea pe Insula Țestoasei.
Natura feminină înflorește în mijlocul naturii-mamă, pentru că au aceeași esență. Imaginea unei femei pedepsite să fie în lume este diferită de aceea a unei femei care dansează recunoscătoare în timp ce însămânțează lumea, nu-i așa?
Dincolo de toate acestea, miturile au fiecare un sâmbure de adevăr, dar depinde cum îl înțelegem și în ce etapă îl descoperim. A vedea încă o față a lumii este o șansă să o luăm de la capăt, poate reușim să mai salvăm ceva.
Sursa foto: pexels.com
2 comments
Un articol foarte interesant, care ne arată cum miturile pot influența viața noastră și cum putem alege să credem într-o poveste mai frumoasă și mai sănătoasă. Povestea despre Femeia din Cer este plină de speranță și de înțelepciune. Mi-a deschis ochii asupra importanței femeilor în echilibrul lumii
Asa cred si eu, multumesc, Ioana! 🙂