Părinți educați, copii realizați

Am căutat o rimă, recunosc. Am mai găsit și: calificați, remarcați, vindecați, încurajați… toate se potrivesc, plus multe altele asemenea, lucruri bune care se petrec cu copiii atunci când părinții lor sunt pregătiți să fie părinți. Și asta se poate datorită unor evenimente cum a fost „Educație pentru succes”, care a avut loc weekendul trecut și despre care vă povestesc chiar acum.

Noi nu am fost crescuți la fel. Și foarte multe lucruri care se petrec și se dezvoltă în lumea în care trăim ne cer să fim în pas cu vremurile. Sunt lucruri care nu se învață la școală și pe care avem nevoie să le prindem din zbor cumva. Din fericire, există experți, oameni care se specializează pe anumite nișe și care sunt dispuși să ofere cunoașterea lor și altora, într-un cadru special organizat. Pentru prima oară după pandemie, după excesiv de multe luni petrecute doar în compania pisicii, am fost la un eveniment real, nu doar virtual…

Mulți autori și-au exprimat, de-a lungul deceniilor, criticile cu privire la sistemul de învățământ din vremea lor. Se pare că, oricum o dăm, nu ne putem scăpa de stilul didactic, în care copiii sunt îmbuibați de cunoștințe din diferite domenii, pe care trebuie să le memoreze și să le redea cât mai fidel. Aceleași materii, aceleași examene se perpetuează la nesfârșit, de parcă pe deasupra noastră plutește o fatalitate din calea căreia nu ne putem sustrage.

Am fost și eu la catedră și știu cât de greu e să faci lucrurile diferit, mai ales din cauză că totul trebuie cuantificat într-un fel. Numai că, în jurul nostru totul evoluează, totul se schimbă. Oamenii folosesc alte instrumente de cunoaștere, tot ce se găsea înainte într-un manual pe care îl studiam într-un an poate fi vizionat într-o serie de documentare pe Netflix, și am ajuns să cred că a fi un profesor bun înseamnă să știi cum să găsești cele mai bune filmulețe ajutătoare pe Youtube.

Sunt copiii de azi mai buni decât cei de ieri? Nu neapărat, ba chiar plutesc într-o incertitudine și mai mare, pândiți la tot pasul de avalanșa de informații din care nu au abilitatea de a le pescui pe cele mai bune. Și unde mai pui că pandemia i-a mai pus și în situația de a se adapta la școala de la distanță – ceva la care nu ne gândiserăm, și nu se știe dacă nu cumva ce am trăit până acum nu a fost doar un început.

Educația trebuie să țină și ea pasul cu vremurile. Iar cerințele tinerei generații sunt mai mari decât ceea ce le putem noi oferi ca părinți, dacă ar fi să ne mulțumim cu ce am învățat la școală. Am devenit atât de complecși, iar științele s-au dezvoltat atât de mult în ultimele decenii, încât suntem puși în fața unei nevoi de reinventare continuă.

Și, ca să fie tacâmul complet, nicicând ca în vremurile noastre oamenii n-au fost mai conștienți de eul lor interior, n-au trezit mai mult preocuparea de a se înțelege pe sine, de a găsi un sens pentru existența lor. Mai mult ca oricând în istorie ne dăm seama de emoțiile noastre, de cât de mult avem nevoie să ținem seama de stima de sine, de ce înseamnă a fi, nu doar a avea.

Copiii noștri sunt mai complecși decât am fost noi, și pentru a-i crește așa cum ne cer avem nevoie să ne mai educăm un pic.

De acest lucru și-au dat seama organizatorii evenimentului Educare, care a avut loc sâmbătă și duminică, pe 21-22 mai la Auditorium Pallady, un loc atât de frumos și potrivit pentru așa ceva. Majoritatea participanților cred că erau părinți, sau părinți în devenire, iar subiectele au atins puncte de maximum interes – de la educația emoțională până la bani, de la știință și tehnică până la sănătate, o mulțime de teme au fost abordate, și sunt sigură că toți participanții au primit extrem de multă informație valoroasă, dar și multă motivație și susținere.

Da, suntem împreună, ne formăm împreună și reușim să venim în întâmpinarea acestor schimbări radicale care ne înconjoară. Nu ne abandonăm responsabilitățile, nu ne speriem și nu vom fi copleșiți. Copiii noștri vor fi mai buni decât noi în toate felurile pe care ni le putem imagina, și asta pentru că noi ne dăm mâna și învățăm să le fim alături așa cum ne dăm seama că am fi vrut și am fi avut și noi nevoie.

Cred că m-a molipsit spiritul evenimentului, unde vorbitorii abordau pe rând, când cursul, când discursul, după cum o cereau împrejurările.

Cel mai mult mi-au plăcut, desigur, prezentările care au avut legătură cu auto-cunoașterea, pentru că eu acolo sunt acum. Mi se pare că de acolo pornește totul, și până când nu vom înțelege cu adevărat cine suntem, cum funcționăm și de ce anume avem nevoie cu adevărat, orice altă învățătură va fi în van.

Am vibrat puternic la discursul despre relații și despre emoții susținut de Gáspár György… A descris structura relațiilor și a vorbit despre abilitățile de relaționare în termeni care arătau cât de importante sunt toate acestea – lucruri cărora părinții noștri nu le dădeau atenție, fie pentru că erau copleșiți de grija zilei de mâine, fie pentru că pe vremea aceea nimeni nu-și bătea capul cu așa ceva.

Cât de important este „spațiul dintre noi” și cu ce îl încărcam. Cât de important este să ne înțelegem emoțiile, să știm să ni le punem în cuvinte și să privim cu răbdare cum se manifestă fiecare, unde ne duce fiecare și ce ne învață despre noi.

Cât de greu este să nu ne judecăm și să nu-i judecăm nici pe ceilalți, și cât de ușor este să cădem în această capcană, fără să ne dăm seama cât de mult ne înstrăinăm unii de alții când facem asta.

Mi-am luat multe notițe, dar studiile arată că nu ați avea răbdare să citiți un text așa de lung pe un blog 😊

O să vă mai spun doar câteva idei care m-au marcat, plus câteva cuvinte care să-mi descrie impresia de final.

Gáspár a spus la un moment dat în discursul lui că „s-ar putea să nu ne putem controla niciodată emoțiile, dar asta nu înseamnă că n-o să le putem face față” – un manifest al umanității din noi, al curajului de a ne asuma așa cum suntem acum, la nivelul la care ne aflăm. Dacă învățăm să ne citim emoțiile, dacă știm ce înseamnă fiecare dintre ele și unde duce, chiar dacă ele ne străbat necontenit, noi le vom naviga cu ajutorul conștiinței și până la urmă vom ajunge la un liman.

Fericirea? Raluca Anton a spus că poate fi învățată – și nu doar a spus, a și demonstrat asta în discursul ei susținut de cele mai noi descoperiri în psihologie și neuroștiință. Mintea noastră pendulează mereu între dorința de a avea – undeva, în viitor – și bucuria de a fi în prezent. Dacă înțelegem acest pendul și îi dăm un sens, putem să trăim mai mult și mai plin.

Unul dintre cele mai dificile lucruri pentru un părinte este să-și lase copilul să greșească, pentru că așa o să învețe. Nobilele idealuri sunt trezite prin inspirație, și cum să inspiri un copil dacă tu însuți nu ești infuzat de acestea?

Oamenii sunt diferiți și reacționează diferit la aceiași stimuli de același fel, însă structura sufletească este aceeași, iar legile iubirii funcționează la fel pentru toți. De aceea salut cu tot entuziasmul genul acesta de evenimente și sunt încredințată că e genul de activitate care ne va ajuta cel mai mult să evoluăm în anii care vor urma.

Ce dacă sistemul de învățământ nu se poate smulge din vechile structuri? Putem dezvolta încă unul în paralel, care să-l susțină și să-l completeze, astfel încât să ne atingem cele mai importante obiective, acelea care au legătură cu devenirea noastră interioară, cu a fi cât mai buni într-o lume din ce în ce mai bună.

Sunt visătoare? Se poate. Dar lucrurile bune trebuie să înceapă de undeva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like