Cine vinde mai mult? Experiența mea de ziua lui Brâncuși

M-am dus și eu, ca tot românul, să văd de-aproape operele lui Brâncuși de ziua lui. Recunosc că am fost invitată – căci, dacă nu, poate aș fi rămas la starea mea obișnuită vizavi de sărbătoare: da, am văzut Coloana de aproape, am fost tulburată și am tăcut pios la Masă. Nu, nu m-am sărutat sub Poartă, pentru că mi s-ar fi părut prea siropos.

Dar așa, de ce nu: o seară oarecum romantică alături de ce-a rămas din mâna marelui Om la noi, la Muzeu, ar putea fi de natură să ne trezească sufletele mult prea înecate în mâzga superficială a cotidianului.

N-am nimic cu Irina, cântă frumos și mult, și poate cam prea trist. Discursul, singură pe podiumul improvizat, în întunericul în care tocmai începuse să plouă, i se potrivea. Auzeam ce spune și nu mă puteam gândi decât că ploaia îi va strica părul perfect. Dar lumea o asculta cu bunăvoință, imortalizând momentul prin zeci de telefoane care o filmau.

Ce vremuri trăim și noi. Telefonul chiar a devenit o prelungire a facultăților noastre, probabil că în câțiva ani ni-l vom atașa organic, să facă în locul nostru ceea ce noi nu mai putem deja.

Muzeul gemea de lume și de angajați – care nu știu cât de des se bucură de așa un trafic, motiv speculat din plin, căci Brâncuși găseai abia în ultima sală, după ce parcurgeai secole de picturi și sculpturi, mai mult sau mai puțin celebre, mai mult sau mai puțin valoroase într-adevăr.

Nu sunt o cunoscătoare într-ale artei vizuale, recunosc. Nu văd bine nici la propriu, nici la figurat. Am făcut un curs de Estetică în facultate și cam atât. Am renunțat să definesc obiectiv Frumosul, de vreme ce nici marii filosofi n-au reușit. Dar mă gândesc că rafinamentul estetic ține de evoluția sufletului, așa că oricum voi înțelege ceva în măsura în care poate sufletul meu.

Să te plimbi prin secole de artă într-o asemenea mare de oameni pare încurajator. Cu toate că cei mai mulți își făceau poze cu telefoanele, iar unii chiar pozau tablourile. Recunosc că m-am surprins și pe mine făcând același lucru – dar scuza mea era că aș vrea să vă povestesc și vouă, altfel m-aș fi stânjenit.

Grigorescu, Aman, Tattarescu… și mulți alții. Mă plimbam printre tablouri ca printr-un cimitir. Nu, că mie mi se pare interesant la cimitir: intru instant într-o reflecție profundă asupra timpului și a sensului nostru aici, pe lume – așa cum și trebuie, de fapt.

Cum nu știu să gust cu adevărat arta, nu am putut decât să fiu tulburată în fața măiestriei artiștilor de a reda felia lor de realitate. Și să mă gândesc, naiv: ce-l mână pe om să-și dorească să decupeze un fragment semnificativ de realitate, pentru a transmite o tulburare, o minunare, o reflecție, un țipăt – ceva! De ce avem nevoie să creăm? Și, unde se termină propria reprezentare a lumii – ceea ce toată lumea făcea, încercând să-și captureze experiența prin telefon – și unde începe Arta?

Arta, care îți deschide calea către realitatea de dincolo de tine, care te aruncă în brațele necunoscutului pe care l-ai ghicit dar l-ai uitat, arta care-ți amintește de tine, cel care ești cu adevărat și care îți dă speranță și sens că nu e totul în zadar. Arta care te umple de esențe și te ridică la Dumnezeu.

Ajung, în sfârșit, în sala cu Brâncuși. Nu cine știe ce. Câteva capete de copii, o machetă a Porții Sărutului, un scaun precum cele de la Masa Tăcerii… Și Rugăciunea – unde m-am oprit și m-am cutremurat. Abia aici.

M-am gândit: ce-i cu mine, de unde vine tulburarea? Evident, îmi zic, rugăciunea se reprezintă printr-o femeie, căci ce poate fi mai feminin decât smerenia îngenunchierii? Femeia e înzestrată cu intuiția Puterii care susține totul, iar atitudinea de a i se supune o marchează esențial.

Am mai spus și altă dată că natura feminină are vocația sacrificiului prin definiție – cum altfel ai putea să dai viață, cum altfel ai putea să pui o ființă mai presus de tine pentru a o crește? Iubirea pură pe care o poate manifesta o femeie este definiția iubirii: a dărui, a căuta aproapele, a împărtăși și a hrăni. Vorbesc despre arhetip…

Și un bărbat, ca să poată iubi cu adevărat, probabil că are nevoie să-și acceseze anima, partea feminină din el. Rugăciunea este reprezentată ca o femeie, dar, dacă te uiți cu atenție la ea, are multe accente masculine, de fapt: șoldurile înguste, tălpile mari și cam groase, nu pare să aibă sâni. Pentru că, de fapt, rugăciunea este gestul care te duce dincolo de contrarii, mai presus de condiția ta de om.

Și mi-am permis o interpretare proprie a faptului că statuia are o mână amputată: mâna cu care apuci nu mai are semnificație în momentul în care îți dai seama că în realitate nu poți avea nimic. Rugăciunea presupune să-i ceri ceva lui Dumnezeu, dar adevărata rugăciune presupune să-L lași pe El să decidă pentru tine. Este renunțarea paradoxală la propria voință (pe care oricum tot El ți-o dăduse), singura care te eliberează, de fapt. Lipsa mâinii simbolizează renunțarea la a mai apuca, suprema detașare care te cuprinde în momentul în care îngenunchezi cu adevărat.

Știu că Rugăciunea este de fapt un ansamblu de statui, care cuprinde și bustul respectiv… pe mine bustul nu m-a interesat deloc, poate mi-a scăpat mie ceva, nu știu.

Oricum, să stau câteva minute aproape de femeia îngenunchiată mi-a umplut sufletul de bucurie și inima de speranță. I-am făcut și poze cu telefonul, doar ca să vă arăt.

Păstrătorii stindardului culturii s-au indignat că ministrul culturii a găsit de cuviință să o aleagă ambasadoare a zilei Brâncuși pe Irina Rimes. Că Rimes nu „rimează” cu Brâncuși și că scopul ministrului a fost să creeze zarvă, dar nu zarva care trebuie, de vreme ce toată lumea vorbește acum despre Irina Rimes, și nu despre Brâncuși.

Am avea poate o lume mai bună dacă, în loc să ne criticăm unii pe alții la nesfârșit, ne-am ajuta și ne-am înțelege și – îndrăznesc să spun – ne-am iubi unii pe alții mai mult.

De ce nu au venit în sprijinul fratelui mai mic care, iată, nu se califică pentru a reprezenta Cultura, ajutându-l să se califice? Poate pentru că știu și ei că nu cultura – cel puțin, nu cea pe care o practicăm noi acum, la scară largă – îi califică pe oameni, și cu atât mai puțin nu îi face mai buni.

Și poate și de asta cultura a ajuns să fie înghesuită într-un „ghetou”, pentru că ea nu ne mai dă sens: avem nevoie de spiritualitate, ceva de care chiar și cultura a uitat, pierzându-și astfel strălucirea.

Desigur, oamenii care nu mai pridideau să pozeze cu telefonul tablourile de la muzeu nu tânjeau după spiritualitate, nici măcar ei nu mai știau după ce tânjesc. Însă din păcate, vibrează la scandal. Scandalul pe care chiar și culții vremii l-au speculat. Până la urmă, nici ei nu au vorbit despre Brâncuși, au vorbit tot despre Irina Rimes, validând astfel alegerea ministrului: Irina Rimes poate nu „rimează” cu Brâncuși, dar în zilele noastre sigur „vinde” mai mult…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like