puteredefemeieȘtiți și voi acea teorie conform căreia ne îndrăgostim de persoane care seamănă cu cei care au avut grijă de noi în copilăria timpurie, pentru a avea astfel șansa de a ne vindeca rănile emoționale rămase în inconștient.
Un cuplu de psihoterapeuți americani pe nume Harville Hendrix și Helen Hunt au creat pe această bază Terapia Imago și au dezvoltat un concept numit „parteneriat conștient”.
Toată povestea o găsiți într-o altă carte cu care mă delectez zilele astea, „Primește iubirea pe care o dorești”, despre care v-am mai povestit, dar știți cum e, pasiunile revin ciclic pe măsură ce apare necesitatea 🙂
Mă uimește de fiecare dată când văd cât de puțin originale sunt de fapt toate momentele extraordinare pe care le trăiește o ființă în viața sa. Nu e de mirare că plângem cu toții la aceleași filme siropoase și ne impresionează aceleași clișee, oricât de unici și speciali ne-ar plăcea să credem că suntem fiecare dintre noi.
Vă rog să nu aruncați cu roșii în mine, pentru că mă pregătesc să atentez la cel mai sensibil și prețios moment din viața unui om – anume, atunci când ne îndrăgostim. Intrăm într-o explozie de emoții pozitive, totul e posibil și totul are sens. Lumea este dintr-odată un loc bun pentru că „acea ființă” ne-a privit în ochi și ne-a spus „cele două cuvinte”. Suntem salvați.
Bineînțeles, suntem perfect conștienți de dimensiunea miracolului, suntem profund recunoscători și suntem siguri că iubirea noastră e unică în univers, iar noi nu vom sfârși la fel ca „ceilalți”, și nici măcar la fel ca fostele iubiri. De-abia acum am înțeles cum stă treaba și de-abia acum vom iubi cu adevărat și pentru totdeauna.
Și totuși, dacă ar fi să fim cinstiți, ne aflăm încă pe teritoriul locurilor comune. Primul indiciu sunt gândurile noastre, propozițiile pe care le formulăm la fel, se pare, cum le formulau și strămoșii strămoșilor noștri, de veacuri, în acest „limbaj universal al îndrăgostiților” care se dovedește că este mereu la fel.
„Toate cuvintele pe care îndrăgostiții le schimbă între ei din cele mai vechi timpuri se pot reduce la patru propoziții de bază.”
Dacă n-aș fi scris cu mânuța mea acum ceva vreme exact o reformulare a primei propoziții, poate n-aș fi sărit în sus cu atâta entuziasm când am citit capitolul acesta. Da, iubirea romantică ne ia pe sus de fiecare dată, atât prin combinația hormonală la care n-ai cum să reziști, cât și prin resorturile interioare pe care le trezește prin întâlnirea cu acest Imago al nostru.
Faptul că ne-am îndrăgostit din nou este indiciul clar că începe o etapă nouă în procesul de vindecare interioară pentru care ne aflăm pe această lume. Da, este foarte important ce se petrece, și este o mare șansă de fiecare dată, cu condiția să fim pe fază și să nu fim pur și simplu consumați de energia imensă care se degajă atunci.
Iubirea romantică, de ce să nu recunoaștem, este susținută în mare măsură de ceea ce cei doi psihoterapeuți despre care povesteam la început numesc „creierul vechi”, care susține toate procesele inconștiente din noi. Nu ne prindem de la început ce ne-a apucat. Ne mână niște motive adânc îngropate care se cer a fi scoase la lumină. Și fiecare dintre cele 4 propoziții pe care le rostim cu toată convingerea și pe care suntem singuri că noi le-am inventat, dar care sună la fel pentru toți îndrăgostiții din toate timpurile, ne ajută să ne dăm seama cât de aproape suntem de acea vindecare după care tânjește sufletul nostru de fapt.
1 Știu că abia ne-am cunoscut, dar într-un fel am sentimentul că te cunosc deja.
Este ceea ce psihologii noștri numesc „fenomenul recunoașterii”. De fapt, dacă privim cu atenție, persoana de care ne-am îndrăgostit seamănă cu cineva foarte apropiat din copilărie, și ar fi de mare folos să identificăm în mod precis care anume sunt acele calități pe care le recunoaștem, pentru că exact ele sunt cele care ne vor scoate din vrajă la momentul potrivit. Fix ce ne fascinează acum o să ne doară mai târziu – cel puțin așa e teoria, și mă tem că și practica se verifică de fiecare dată.
2 E ciudat dar, chiar dacă ne întâlnim de puțin timp, nu pot să-mi amintesc o vreme în care să nu te fi cunoscut.
Este așa-numitul „fenomen al atemporalității”, care ne leagă de momentul venirii noastre în această lume, când sentimentul prezenței era foarte intens, totul era nou și extrem de interesant. La fel cum este acum această nouă persoană care ne umple viața și pe care nu mai obosim să o descoperim. Având în vedere că persoana de care tocmai ne-am îndrăgostit chiar e nou-venită în viața noastră și logic nu are cum să fie acolo dintotdeauna, ar fi o dovadă de înțelepciune să separăm energia pe care o simțim de persoana respectivă. E clar că ea e un catalizator, însă dacă vom rămâne la nivelul „creierului vechi” inconștient ne vom împotmoli, nefiind în stare să înțelegem semnificația momentului. Retragerea într-un spațiu liniștit și meditația ne-ar putea ajuta.
3 Când sunt cu tine, nu mă mai simt singur; mă simt împlinit, întregit.
Acest „fenomen al reunificării” este minunat câtă vreme nu începe să apese pe umerii ființei iubite. Ea nu este datoare să ne dea și să ne facă nimic, nu se află în viața noastră cu misiunea de a ne salva, nu are responsabilitatea binelui nostru. Da, ne simțim împliniți împreună, și tocmai de aceea, învățând cum se simte această împlinire, ne-o putem însuși și fără să fim asistați clipă de clipă. Vine un moment în viața unui bebeluș când trebuie să se separe de mama lui. Nu spun asta în ideea că vreau să desființez ideea de cuplu, ci pentru că, atunci când ni se pare că celălalt „ne face să suferim”, de fapt ne scapă ceva. E imposibil să nu avem așteptări din partea celuilalt, însă ele trebuie să fie realiste. Să nu fie viața noastră în joc dacă ele nu se împlinesc.
4 Te iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără tine.
„Fenomenul necesității” apare când relația s-a adâncit suficient de tare încât să fim hotărâți că o vrem neapărat și că o vrem pentru totdeauna. Însă faptele atestă că acesta este începutul sfârșitului fazei romantice. Dacă ar fi de ajuns faptul că acea ființă există exact așa cum este pentru a ne face fericiți, atunci am dovedi că am atins maturitatea la care e de dorit să ajungem. Însă de cele mai multe ori transferăm asupra celuilalt însăși datoria de a ne ține vii – așa cum în fragedă pruncie, dacă nimeni nu ar fi avut grijă de noi am fi murit. Nu, nu o să murim dacă ființa iubită dispare, cum nu o să murim nici dacă se încheie faza romantică și euforia sa. Dacă simțim așa cred că a venit timpul să o privim cu mare atenție pe ființa iubită, să ieșim din micul nostru eu și să începem în sfârșit să-i explorăm universul real. Iubirea conștientă ne va face să ne descoperim pe noi înșine în preocuparea de a o descoperi pe ea.
puteredefemeie
