puteredefemeie„Te iubesc de când m-am născut. Clar, nu ne cunoaștem de atunci, și nici măcar nu e prima oară când iubesc cu tot atâta convingere. Și totuși, nimic nu e mai adevărat acum decât că te iubesc de când m-am născut.”
Ca și cum a iubi se confundă cu viața însăși, ca și când, cu fiecare iubire, ne luăm viața de la început. Ce s-a petrecut cu celelalte iubiri, a căror istorie sentimentală a fost ștearsă ca și când nici n-au fost, de parcă am băut apă din Râul Uitării, ca atunci când pornim, dintr-o altă lume, să ne naștem din nou?
Cât durează dragostea? Unii zic că trei ani, alții că o viață, depinde de unde o privești. Sunt oameni care se întâlnesc în tinerețe, se recunosc ca fiind unul pentru celălalt și își construiesc viața, zi după zi, an după an, decenii întregi. Mă întreb dacă e meritul lor, că au avut răbdarea și profunzimea de a-și împărți viața cu altcineva, sau al destinului, care le-a dat în dar persoana potrivită. La mine nu a fost așa.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri emoția pe care am descoperit-o cu uimire când „acel băiat de 4 ani” – eu având 3 – m-a luat de mânuță într-o zi anume. Vă rog să nu râdeți, acele momente sunt la fel de importante în viața unui om ca acelea pe care le trăim când suntem maturi și treji, ba chiar poate mai importante, pentru că pe ele se sprijină tot eșafodajul emoțiilor de mai târziu.
Mi-l amintesc și pe acela pe care l-am iubit tot liceul, cu zâmbetul lui atotputernic, și pe cel de după, cu care încă împărtășesc un secret la care nu multora le este dat să ajungă. Și pe celălalt, pe care l-am iubit atât de tare că am rămas frați, și pe următorul, cu care oricine vrea să ajungă la inima mea trebuie să semene… Atâtea iubiri, nu știu de ce. M-aș fi mulțumit și cu una singură, dar așa a fost.
David Richo, psihanalist jungian și practicant budist, care a scris acea carte despre iubire cu care cred că v-am făcut capul calendar deja, a scris ceva pe cât de zguduitor, pe atât de adevărat:
„Toate relațiile de cuplu se încheie − unele prin separare, unele prin divorț, altele prin plecarea din această lume. Acest lucru înseamnă că, la intrarea într-o relație de cuplu, acceptăm implicit că celălalt ne va părăsi sau că noi îl vom părăsi pe el.”
Un lucru e cert: dulceața iubirii e atât de bună, încât oricine o gustă, dorește să nu se mai termine nicicând. Iar după ce începe, cumva parcă ne înscriem cu toții într-o cursă pentru cine distruge primul minunatul început. Cumva ne încurcăm în niște ițe, ne împotmolim în mlaștinile propriilor gânduri și obiceiuri, ne dăm seama că nu știm să trăim într-un spațiu comun și cine mai știe ce motive găsim pentru a face ca durata minunii să fie limitată.
Nu cred că e vina nimănui că nu durează veșnic, pur și simplu se dovedește că așa e datul acestui „fenomen al naturii”, după cum o spune și prietenul Richo.
Cert este că îl căutăm și îl găsim mereu la fel, ne îmbăiem în șuvoiul lui cu aceeași beție, câteodată mă întreb dacă nu cumva el este mereu „acolo”, iar noi nu ar trebui decât să fim pregătiți să plonjăm în el, iar și iar.
Poate că momentul în care întâlnești „persoana potrivită” ține de o creștere a sufletului care devine în sfârșit capabil să recunoască în altcineva esența sa. După care uită ce căuta, și o ia de la capăt… Poate că nici nu contează persoana, ci doar căutarea și găsirea.
Mi-ar plăcea foarte mult să cred că există întâlniri profunde și autentice, cu persoane care îți sunt menite să-ți rămână alături, „la bine și la greu”. Mai ales când ești îndrăgostit, ești dispus să crezi cu toată ființa că de data asta e adevărat. Însă, pentru a te convinge, minunea trebuie să treacă proba timpului. A „binelui” și a „greului”.
Am senzația că merg în pas de furnică printr-un spațiu care acum mi se pare imens… dar pe care va veni o clipă când îl voi vedea instantaneu, pe tot odată. Timpul e atât de relativ. Și toate iubirile astea, care a fost fiecare atât de intensă la vremea ei, iar apoi au dispărut ca un fum. Mă întreb dacă nu cumva însăși această intensitate n-ar trebui să mă facă să mă aștept ca și de data asta să se risipească la fel.
Cât durează dragostea? Poate că nu în termenii ăștia ar trebui să ne gândim, poate că nu contează „cât durează”, ci „că există”. Poate că a trăi împreună cu cineva este ceva diferit de iubirea eternă, așa cum pe vremea trubadurilor iubirea romantică reprezenta un pericol la adresa instituției căsătoriei, care era ceva stabilit prin convenție. Căsătoria încălca principiile iubirii…
Poate că, dacă vrem să dureze și să rămână intactă, ar trebui să ne așezăm iubirea pe un piedestal la care să nu avem întru totul acces, ci doar să o contemplăm atunci când sufletul se dovedește atât de pur pentru a face asta.
Între timp, oamenii trăiesc după alte reguli, însă inima continuă să trăiască după regulile ei. Iubește cum știe și cum vrea, când, cât și pe cine vrea, indiferent de limitele pe care încercăm să i le stabilim noi.
Și mai este încă ceva, ca o variabilă necunoscută în acest joc: niciodată nu putem alege noi momentul când ne vom îndrăgosti, nici măcar persoana. De asemenea, nu noi controlăm butonul de intensitate a trăirii, ea ne surprinde de fiecare dată, atât cu puterea, cât și cu lipsa ei.
Oricât ar zice cineva că lucrează cu asiduitate la bunăstarea unei relații, dacă va avea alternativa alteia, în care inima îi explodează fără niciun efort, va fi extras instantaneu din acel efort. Poate că se va simți strivit de vinovăție, dar va fi și mai nenorocit dacă va încerca să respingă iubirea. Da, cred că suntem atât de neputincioși în mrejele ei.
Așadar, cât durează? Habar n-am, se pare că nu e treaba mea. Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, eu sunt bine intenționată, dar la această întrebare încă nu am un răspuns clar, luminați-mă și pe mine dacă ați găsit ceva.
puteredefemeie
