puteredefemeieÎmi plac oamenii care sunt în relații ce funcționează atât de bine încât nici nu se gândesc la ele. Ca atunci când ești perfect sănătos, și nici măcar nu-ți pui problema că ai corp. Îți vezi de treabă și te aștepți ca el să te servească fidel, indiferent dacă stai multe nopți nedormite și mănânci doar pe apucate.
Dar, ce să vezi, dacă o ții tot așa, la un moment dat corpul tău îți va da de știre că există și că are și el nevoi. Începi să dai rateuri în ce-ți dorești să faci dacă nu îi acorzi și corpului partea lui de grijă, atenție și iubire. E în folosul tău să faci pace cu el, altfel îți complici existența și tot tu vei suferi.
Poate că nu neapărat aceștia sunt termenii în care ne place să ne gândim la relația de cuplu, însă trebuie să recunoaștem că avem nevoie de relații ca să ne simțim iubiți și acceptați, să simțim că aparținem unui grup care ne reprezintă, să ne simțim împliniți și susținuți. Și toate astea să meargă de la sine.
O vreme funcționează – ca atunci când trupul este tânăr, și o relație la început pare să nu aibă nevoie de nimic ca să meargă de la sine. Treptat ne dăm seama că cere și ea de la noi, și dacă nu-i înțelegem nevoile, ne face viața un calvar.
Angajamentul în relație pare să țină de baza funcționării ei optime. Dar ce înseamnă angajament și cum facem să ajungem să-l trăim spontan, fără să avem impresia că ne îndoim sub o povară?
Am vorbit cu Sorin pe tema asta, într-un video despre cartea lui Harville Hendrix, Primește iubirea pe care o dorești. Mai am de lucrat în ceea ce privește vorbitul la cameră, știu, dar din când în când mai spun și câte ceva care merită reținut.
Spre exemplu, mi s-a părut revelatoare viziunea pe care o are acest autor despre prima parte a existenței noastre ca oameni, aceea în care suntem total neajutorați și depindem în totalitate de persoana care ne îngrijește… care nici ea nu e perfecțiunea întruchipată în ceea ce privește dezvoltarea emoțională.
În acest scenariu, devine imposibil să nu avem la maturitate măcar o mică traumă „sub preș”. Să ne asumăm că suntem „în lucru” și să fim deschiși să lucrăm cu noi. Să ne dăm seama că cel de lângă noi nu e dator să ne salveze și să înțelegem că are și el aceleași nevoi ca și noi. Să învățăm să cooperăm în sfârșit.
Mi-a mai plăcut și că a folosit conceptul de „creativitate” pentru a găsi soluții într-un conflict în relație. Te duce cu gândul că a te afla într-o relație armonioasă de cuplu este rezultatul unei lucrări la care contribui zi de zi, așa cum faci când creezi o operă de artă.
Da, relația poate fi un vehicul care te susține în dezvoltarea ta, dar, la fel ca orice vehicul, are nevoie de combustibilul potrivit, de îngrijirea adecvată.
A crede că într-o relație totul trebuie să meargă de la sine iar celălalt este dator să ne ghicească nevoile și să ni le îndeplinească instantaneu face parte dintr-o gândire infantilă, caracteristică unui creier ancestral, acea parte a creierului care guvernează tot ce ține de supraviețuire și care se desfășoară inconștient.
Dacă vream să introducem asumarea în relația noastră, vom apela la o parte a creierului mai dezvoltată, cortexul cerebral, sediul funcțiilor cognitive, adică vom manifesta intenții clare, în cunoștință de cauză, pe care le vom urmări în mod eficient – adică fiind dispuși să facem tot ce ține de noi pentru ca ele să se îndeplinească.
Depășim mentalitatea de sugar conform căreia altcineva trebuie să ne dea și să ne facă, și ne asumăm cu maturitate responsabilitatea de a oferi noi în primul rând. Ajungem la ceea ce Harville Hendrix numește „parteneriat conștient”, adică o relație care ne stimulează la maximum dezvoltarea psihologică și spirituală.
La urma urmelor, pentru ce ne aflăm în relații?
puteredefemeie
1 comment