puteredefemeie
Am citit de curând acest articol. Pe scurt, o duduie ne îndeamnă pe noi, femeile, să nu le retezăm aripile masculinității iubiților noștri. Bărbații sunt o specie periculoasă și sălbatică în fața căruia trebuie doar să te închini. Sub nicio formă nu trebuie domesticiți, dacă nu vrem cumva să se transforme în niște papă-lapte plicticoși.
Cam sensibile creaturi bărbații ăștia, nu credeți? Trebuie să te porți cu ei ca și cu ouăle moi, nu cumva să-i superi și să-i clintești de pe orbita lor ascendentă și fulminantă… Dar dacă ar fi atât de hotărâți să ajungă acolo unde vor, la cât sunt ei de puternici, ar mai reuși vreodată vreo biată femeie să-i influențeze cât de cât?
Nu cumva, cu această atitudine servilă, nu facem decât să le hrănim orgoliul și să-i deviem de la adevărata lor cale? Dacă acele femei care se transformă în scorpii o fac pentru că elementul masculin peste care au dat le-o cere? Dacă ”bietul om” este o victimă pentru că așa alege, nu pentru că femeia aferentă – ”scorpia” – are vreo vină neapărat?
Spunea odată un înțelept că menirea sfântă a unei femei este aceea de a fi mamă – și cred că e așa. Nu neapărat trebuie să dai viață, dar nevoia de a te dărui și a te dedica unei alte ființe pentru a o a duce la desăvârșire pare a fi scrisă în codul genetic al unei femei.
Femeia trebuie să hrănească – la propriu și la figurat – să ajute să crească, să educe, să se dedice creșterii – la propriu și la figurat – unor alte ființe.
Dacă bărbatul care se apropie de ea nu este suficient de matur, în ea se declanșează automat instinctul matern care începe să-l educe, cumva el îi cere asta prin atitudinea lui. Dacă ea nu e suficient de trează, dacă el se opune acestui proces, amândoi intră în modelul ”scorpia și bietul om”.
Dacă întâlnim atât de des acest model, dacă protagoniștii lui par să nu vrea să renunțe la roluri – cred că e o dovadă că este un adevăr ascuns în această situație. Nu vreau să trag spuza pe turta femeilor, dar nici cu bărbații nu ne lăudăm.
Faptul că un bărbat simte nevoia să-și rupă gâtul pe motocicletă nu este o dovadă de masculinitate extremă, de maturitate nici atât – ca dovadă această poveste, în replică la cea de la început.
Pe scurt: o femeie care a respectat toate ”poruncile” sugerate de articolul la care m-am referit la început, se vede în situația dramatică de a-și lua un amant mai tânăr și potent, cu încuviințarea soțului iubit cu jale, imobilizat într-un scaun cu rotile ca urmare a unui accident stupid de motocicletă.
În codul genetic al bărbaților pare să fie înscris un microb beligerant, acela care îi face să cucerească imperii, să aibă un apetit bizar pentru a se sfârteca unii pe alții în lupte sau măcar să se suduie în trafic, claxonând necontenit. Nu cred că aceasta este dovada masculinității supreme.
Cred că, la fel cum femeia este născută să dea viață și să crească alte ființe umane, bărbatul există pentru a cuceri lumea – atât pe cea exterioară dar, mai întâi, pe cea interioară.
Cred că un bărbat devine complet și își îndeplinește menirea atunci când se cunoaște și se controlează cu totul pe sine, când își folosește forțele în mod creativ, când caută și găsește nobilele idealuri. Abia pe un asemenea bărbat îți vine – ca femeie – să-l respecți și să-l slujești fără crâcnire, să-l adori și să-ți dorești să fii femeia perfectă pentru el.
Imaginea unui bărbat în toată firea care crede că este măreț atunci când își călărește încruntat și periculos motocicleta mi se pare la fel de sugestivă ca aceea a unui țânc care imită pițigăiat sunetele unui scrâșnet de frâne, în timp ce își ”conduce” mașinuțele miniaturale pe covor.
Nici eu nu cred că e necesar să-mi stresez bărbatul că nu spală vasele, dar nici să-l las să se lanseze în lupte inutile doar ca să nu-i știrbesc masculinitatea imaginară nu mi se pare corect.
Femeia care știe să fie o mamă adevărată pentru bărbatul ei se bucură de respectul lui, chiar dacă este unul filial la început. Dar dacă ea va reuși să-l ajute să se maturizeze cu adevărat, oare la picioarele cui își va depune el omagiile într-o bună zi?
puteredefemeie
