Cât de mult ştii să rămâi tu însăţi într-o relaţie?

sem_3___to_the_dancers_in_the_rain_by_marion_volant-d5u1ektAm cunoscut odată o femeie superbă. Blondă, zveltă, rochia albastră simplă şi elegantă îi punea în evidenţă ochii de aceeaşi culoare. Am stat de vorbă vreo două ore despre viaţa ei – aveam de făcut nu ştiu ce material, dar povestea ei n-am putut să o uit. Se îndrăgostise de un bărbat care mai avea pe cineva. Era, cum s-ar spune, “cealaltă” femeie, amanta. Mult dorita şi visata. Sau cel puţin aşa a reuşit să o convingă el.

Au trăit împreună fascinantul început, după care fata a simţit că vrea mai mult. Iubita oficială ştia deja de ea. El le dorea pe amândouă probabil, din moment ce – aflase prietena mea cea nouă mult mai târziu – le convingea în fiecare săptămână că se desparte de cealaltă. Zilele treceau. Şi anii. La un moment dat, frumoasa blondă a rămas însărcinată şi a născut o fetiţă. Erau o familie acum. Rolurile între cele două femei se inversaseră. Ea era “soţia” (pun în ghilimele pentru că de fapt el n-a luat-o niciodată de nevastă), cealaltă amanta.

Aveau afaceri împreună, o casă, bani – mulţi – la comun. Munceau cot la cot, aveau satisfacţii materiale, dar relaţia era un calvar. Ea nu se simţea deloc iubită şi acceptată. El era din ce în ce mai distant, ajunsese să o critice din orice. Devenise violent şi descurajator. Ea se neglija. Se îngrăşase, abia mai avea chef să se spele, cu atât mai puţin să se împodobească. Se simţea complet pierdută şi fără valoare.

Din fericire, fetiţa creştea şi nu era proastă. Sau avea o intuiţie extraordinară, pentru că de la o anumită vârstă a început să-i servească mamei replicile mai ceva ca un oracol. Îi spunea zilnic că e puternică şi frumoasă, şi mai presus de orice, îi spunea că o iubeşte.

Privirea încrezătoare a copilului i-a redat femeii stima de sine pierdută. Încetul cu încetul a început să se trezească  de sub “vraja” lui.

N-a fost uşor, pentru că pe cât de acerb era în criticile lui, pe atât de disperat devenea când ea făcea chiar şi cel mai mic pas să se îndepărtaze. Şi-a luat copilul şi plecat în lipsa lui (noroc – spunea ea râzând! – că se mai ducea şi pe la cealaltă), şi o vreme nu i-a răspuns la telefon şi nu i-a spus unde se află. Evident, individul era turbat. A avut nevoie de multă tărie să se sustragă fricii – de necunosut, de el – şi să-şi adune puterile pentru o viaţă nouă. A ajutat-o mult şi mama ei.

Şi-a început o afacere de la zero. A avut succes. S-a dus la cosmetică şi la sală. Şi-a recăpătat frumuseţea şi formele, sub privirile copilei care o încuraja în fiecare zi. “Îngerul meu” – îi spunea ea. Şi-a revenit. Într-un târziu, când a simţit că e pregătită, s-a întâlnit şi cu el. Bineînţeles, când a văzut-o transformată, a început să lupte să o recâştige. Prea târziu însă. Ea se eliberase de el. Nu mai aveau nimic de împărţit, şi pentru prima oară era fericită că nu fuseseră căsătoriţi. Nu putea să aibă nicio pretenţie, nici măcar asupra copilului care deja avea 10 ani şi nici nu voia să-l vadă.

De ce v-am spus toată povestea asta? Ca exemplu pentru cât de mult pot femeile să uite de ele într-o relaţie. Natura feminină e croită în aşa fel încât scopul vieţii sale este să se împlinească prin iubire. Tot ce face este să-şi caute iubitul şi alesul, unicul şi neasemuitul. Salvatorul şi limanul. Toată viaţa. Unele îl găsesc aşa cum vor, altele dau numai peste umbre ale sale, altele nu află nici picior de el. Oricum ar fi, toate preocupările lor se înscriu acestui ideal mai mult sau mai puţin mărturisit.

Natura feminină e croită să se arate, să demonstreze. Să-şi expună calităţile, frumuseţea, hainele pentru a fi văzute şi alese. E extrovertită prin definiţie. Însă, la un nivel mai profund, avem cu toate idealuri pentru noi. Trebuie să fim atente şi să ne dăm seama de ele înainte de a ne lua viaţa pe dinainte când ne sfârâie călcâiele după un bărbat.

Pentru că din acel moment eixstă riscul să începem să trăim doar pentru el. Cel mai important nu mai este ce vrem noi, ci ce vrea el. Cum să-i venim în întâmpinare, de ce are nevoie pentru a-şi îndeplini scopurile. Natura feminină are sacrificul în vene. Şi dacă nu are şansa să dea peste un bărbat cu idealuri nobile – un specimen rar – s-a zis cu fericirea.

Pentru că el se plictiseşte. Are nevoie să simtă dificultatea şi recompensa de a avea o femeie. Prin asta se justifică el ca om. Dacă nu a luptat pentru un lucru, nu-l consideră trofeu şi nu-i acordă importanţa cuvenită. De aceea bărbaţii care au adunat deja foarte mulţi bani au nevoie apoi de putere. Cu cât e ceva mai greu de dobândit, cu atât vor aduna mai multă stimă de sine când îl vor avea. O femeie care îl serveşte şi îi stă la dispoziţie e necesară, dar nu mai prezintă niciun motiv de deranj. Devine o entitate presupusă. Din moment ce e acolo, nu mai trebuie să ne batem capul cu ea.

Între timp, femeia suferă. Nu înţelege cum, când ea nu-i iese din cuvânt, când i se dăruie în totalitate, îl pierde. El nu-i mai acordă atenţie, darămite preţuire şi importanţă. Care-i problema? Eu cred că aici este o cheie foarte importantă pentru noi, femeile. Dacă natura feminină ar fi fost făcută să o servească pe cea masculină până la capăt, atunci ea n-ar fi suferit atunci când el nu-i mai dă atenţie. Dar faptul că aceasta se întâmplă, arată clar că femeia mai are ceva de făcut. Ea trebuie să evolueze continuu. Să aibă propriile idealuri, propria direcţie. Ceea ce îl face pe bărbat să-şi piardă interesul este faptul că ea devine statică. Nu se transformă în nimic, şi normal că el nu mai are nimic de făcut acolo.

Sigur că lucrurile nu sunt atât de simple. Majoritatea relaţiilor sunt marcate de atracţia puternică sexuală de la început. Cei doi sunt zguduiţi de o furtună hormonală în faţa căreia cu greu poţi să-ţi păstrezi mintea limpede, am mai scris despre ea aici şi aici. Abia după ce se mai linişteşte se vede cu adevărat despre ce era vorba în relaţia respectivă. Şi tot atunci, din punct de vedere hormonal, mai ales bărbatul se îndreaptă către ceva nou. Ne văităm de hormoni, dar tot noi am vrea să-i ţinem for ever.

Am citit undeva o clasificare a relaţiilor foarte interesantă. Există trei tipuri de parteneri: tovarăşul de drum, sufletul-soră şi sufletul pereche. Asta în ideea că viaţa e o cale, o şcoală în care învăţăm diferite experienţe pentru a evolua fiecare ca entitate de sine stătătoare. Tovarăşul de drum apare pentru a-ţi furniza diferite experienţe care te vor ajuta să creşti, dar care nu e menit să rămână lângă tine. Atât timp cât sunteţi împreună învăţaţi amândoi ce aveţi de învăţat, dar la un moment dat lucrurile vor deveni imposibile. Nu face greşeala să te măriţi cu unul din aceştia dacă vrei să nu ai o viaţă de calvar. Din fericire s-a inventat divorţul. Al doilea tip, sufletul-soră are multe calităţi ale sufletului pereche, îţi aduce multă împlinire dar tot nu e perfect. Dacă ai norocul să întâlneşti unul din aceştia vei fi mult mai fericită decât în primul caz. Asta arată şi că ai evoluat suficient cât să meriţi aşa ceva, desigur. Sufletul pereche e mai mult un fel de ideal, foarte greu de găsit în lumea reală. O reflecţie perfectă a bărbatului interior, o poveste feerică cum nu prea există de fapt.

În orice caz, tipul de relaţie în care te afli arată nivelul la care eşti. Dacă te chinui, e clar. Mai ai de învăţat. Viaţa e o şcoală, trebuie să creştem. Femeile se pierd de multe ori în fantezii şi aşteptări care nu fac altceva decât să le piardă timpul. Am avut ocazia să vorbesc cu persoane care nu se mai opreau din repoşuri, cu toate că eu tot încercam să le spun că ele sunt cele care trebuie să facă ceva, şi asta şi după zeci de ani de relaţie! “Da, dar el uite ce-a făcut”… “Da, dar să facă şi el”… – şi vorbele mele treceau ca apa pe lângă gâscă.

N-o să facă. Sau dacă o să o facă, o să treacă mult prea mult timp. Am citit altundeva că, în clipa în care murim, ne rememorăm întreaga viaţă. În acea clipă. Toţi anii, toate experienţele, toate gândurile prin care am trecut au nevoie de o singură clipă pentru a se derula, în momentul în care trecem dincolo. De ce să mai aşteptăm? Mai bine începem de pe acum. Aşa că dragă femeie, ce-ţi doreşti tu? Care sunt visele tale ascunse, ce comori ascunzi în tine adânc? Scoate-le la iveală de dragul tău, şi ai toate şansele să fii fericită. Dacă mai e şi un bărbat care să se bucure de asta, cu atât mai bine. Dacă nu, oricum ce ai de pierdut?

Scriu pentru femei, din punctul de vedere al unei femei. Mă gândeam să încep cu asta dar probabil că nu e necesar. Majoritatea bărbaţilor nu cred că vor trece de prima poveste din text. Sau poate mă înşel 🙂

11 comments
  1. Frumos și motivațional articol, sper sa ajungă la urechile și ochii cui are nevoie! Indiferent în ce situație dificilă suntem, mai avem o șansă să ne trezim, mai ales dacă avem “îngeri” lângă noi, ca fetița din articol.

  2. Excelent articol. Felicitari pentru acest blog foarte util pentru femei.

    Crezi ca ramanem toata viata cu sufletul-pereche? Eu cred ca nu, fiindca nici o minune nu dureaza mai mult de trei zile. Perfectiunea nu poate rezista intr-o lume imperfecta. Intotdeauna intervine ceva: moarte, distanta, traume si blocaje emotionale care pot iesi la iveala din subconstient.

    Spun asta deoarece eu, dupa cateva relatii de dragoste, mi-am intalnit sufletul-pereche, si pot spune ca diferenta e de la cer la pamant intre o dragoste normala (adica profunda si de durata) si o dragoste precum aceasta. Eram pur si simplu perfecti impreuna, rezonam perfect, deci nu lipsea nimic, era idealul meu masculin sub toate aspectele: fizic, psihic, mental, iar eu idealul lui feminin. Nu credeam ca poate exista sarutul perfect. Nu pot sa redau in cuvinte cat de fericita am putut fi cu el, ce momente magice au fost intre noi, nu credeam ca asa ceva poate sa existe intre doi oameni: cineva care sa te completeze intru totul. Dar si nefericirea de dupa, un adevarat infern.

    Problema mea e ca nu mai reusesc sa am cu nimeni macar jumatate din ce-am avut cu el, si asta e frustrant. Probabil ca asa ceva se intampla doar o data in viata, cine stie… Dar atat de multe mi-a daruit dragostea asta (dealtfel eterna, pentru ca nu are cum sa treaca) incat imi ajunge pentru o viata.

    1. Multumesc Aurora, iar povestea ta e foarte interesanta. Ma face sa ma gandesc la un subiect de articol: ce este de fapt sufletul-pereche? Este posibil sa traiesti un infern cu sufletul-pereche totusi? Eu sper in inima mea ca daca il gasesti pe Acela care te completeaza perfect, infernul nu prea mai are cum sa intre in ecuatie. Dar poti sa intalnesti pe cineva cu care esti foarte compatibil si lucrurile sa functioneze perfect la inceput, dupa care sa se deterioreze din cauze de rutina, hormoni si asa mai departe. Si apoi sa fie nevoie de eforturi pentru a reconstrui ce era la inceput, pe baze mult mai solide. Dar trebuie sa vrea amandoi – in asta consta compatibilitatea la nivelul cel mai profund, cand cei doi realizeaza ca relatia de cuplu nu e doar for fun, ci si un instrument de evolutie. Deci problema e complexa si plina de aspecte, cum ar spune cineva 🙂

    1. Inteleg ce spui, mai toti avem aceeasi problema. Dar spunea cineva foarte bine: “inca nu ne-a ajuns cutitul la os”. Cand ne ajunge, sarim din situatia care nu ne place ca si cum am fi pe carbuni incinsi. Avem nevoie de momente de liniste cu noi insine, in care sa ne dam seama ca vrem, ce ne place si ce nu ne place. S-ar putea sa descoperim atunci ca de fapt nu aplicam ceva pentru ca ne este bine asa cum suntem, in situatia de fata. Se mai spune si ca suntem ceea ce iubim. Si in general e bine sa ne judecam dupa fapte si nu dupa cine stie ce idei inchipuite pe care le avem despre noi. Sa nu spunem, de exemplu, ca suntem pasionati de sport cand de fapt ultima oara cand am iesit sa alergam a fost acum un an, si atunci a fost un eveniment.
      Acuma sa nu-ti inchipui ca eu sunt mai breaza, genul asta de discursuri le am si cu mine in momentele de criza. Cand n-am incotro si trebuie sa recunosc cine sunt cu adevarat 🙂

  3. Hai sa imi dau si eu cu parerea… de dragul Aurorei. Eu cred ca da, poti sa iti intalnesti sufletul-pereche, si tot ca DA, poti ajunge si in infern cu el. Nu a zis nimeni ca sufletul-pereche = paradis vesnic. Pentru ca, pur si simplu, gresim. Si eu (femeia) si sufletul meu pereche barbat. Deci… nu e suficient sa il gasesti. Trebuie si sa nu faci greseli… Dintre care cea mai frecventa e sa stai nas in nas, si suflet in suflet cu sufletul-pereche… pana iti iese sufletul! Cat de suflet-pereche o fi, avem nevoie sa si respiram, sa lasam loc misterului, dorului, dorintei… nu sa tocim relatia pana ne vine sa ne aruncam cu oale in cap si celalalt e de vina pentru tot. Si uite asa… pacat de asa intanire memorabila.. ca se duce pe Apa Sambetei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like