Cine pe cine alege și cât de liberi suntem în iubire, de fapt

O femeie alege să rămână într-o relație în care se chinuie „de dragul copiilor”. Un bărbat alege să-și conceapă pruncul cu soția pe care n-o iubește, într-un moment de „rătăcire”. Pare că au ales, dar de fapt ei nu sunt siguri dacă nu cumva altcineva a ales pentru ei.

Din cele mai vechi timpuri nu mai prididim să ne convingem unii pe alții că suntem liberi. Că suntem încununarea acestei manifestări în care ne aflăm, veriga ei cea mai evoluată și prețioasă – și prin urmare, cum ar putea să ne spună cineva că nu avem acest drept?!

Ne-am luptat veacuri de-a rândul să ne cucerim libertatea – ce-o fi însemnând ea… Strămoșii noștri s-au jertfit cu arma-n mână la propriu pentru ca noi să avem o viață mai aproape de idealul suprem. Și noi… ce facem cu asta?

Cum se definește, de fapt, libertatea noastră? La prima vedere, pare că ar însemna să nu existe nicio opreliște în a ne manifesta voința proprie. Însă imediat o să ne dăm seama că nu trăim singuri, și că o asemenea „libertate” a cuiva s-ar putea să devină sursă de constrângere pentru altcineva – așa cum am simțit eu când vecina mea adolescentă de la etajul de dedesubt s-a simțit liberă să dea muzica atât de tare, încât eu să aflu cu Shazam ce melodie i-a produs ei o astfel de pornire. Gâlceava generațiilor ar fi doar un singur exemplu pentru ce-ar însemna să credem că libertatea înseamnă să faci ce vrei. Nu înseamnă.

Problema libertății se pune de fapt doar în momentul în care există mai multe opțiuni din care să poți alege. Ăla e singurul moment în care te bucuri de statutul de verigă supremă a lanțului evolutiv. Și de fapt, cele mai mari probleme nici măcar nu ni le fac constrângerile din exterior – adică ora la care ne obligă autoritățile să intrăm în casă – ci acele „nu pot”-uri interioare (care de fapt sunt „nu știu”-uri) care ne obligă să stăm încă un episod la serial, în loc să ne ridicăm și să scriem un capitol palpitant din propria istorie a vieții noastre.

A trăi așteptând să mori. A nu ști ce trebuie făcut cu timpul tău. A uita că durata vieții este limitată. A nu avea nicio intenție. A te lăsa în voia stărilor și dorințelor de moment, copleșit de lipsă de sens. A nu ști cine ești. Cum ai putea să-ți pui problema măcar și o secundă că ești liber?

Alegerile ne definesc. Dacă vrem să aflăm cine suntem cu adevărat, nu e nevoie să săpăm prea adânc, e de ajuns să ne uităm cum am ales să ne petrecem clipele vieții chiar și pentru o zi. Și cât de naivi ne găsim încercând să părem altceva decât suntem în ochii celorlalți! Înfățișarea noastră arată cine suntem. Felul în care ne simțim de dimineață arată cine suntem. Casa în care locuim, ființa iubită, prietenii apropiați, jobul – toate vorbesc despre alegerile noastre și despre cine suntem.

„Doamne, dă-mi puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, răbdarea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat și înțelepciunea de-a distinge între cele două.” – spunea Marcus Aurelius cu aproape două mii de ani în urmă.

Da, există lucruri asupra cărora nu avem nicio putere, și poate că în jurul lor se ivesc cele mai multe opțiuni de a alege. Nu e ușor să ne hotărâm, a lua decizia înseamnă a face o declarație despre cine suntem. Se pare că trebuie să dai dovadă de un strop de nebunie ca să ai curajul să fii, uneori.

Sunt o mulțime de factori care ne frânează, de la schemele mentale și emoționale în care am fost crescuți, până la publicitatea insidioasă și rețelele de socializare. Într-un asemenea vacarm, nu e de mirare că ne-ar fi mai ușor să ni se spună cine suntem, decât să căutăm noi.

În iubire însă pare mai simplu: nu trebuie să alegem noi, ne alege ea. Nu decidem noi când să ne îndrăgostim – sau de cine – nu-i așa? Ceva misterios și suprem pune stăpânire pe noi și ne trezește simțurile adormite, umplându-ne deodată cu un elan covârșitor. Dintr-odată simțim că putem să mutăm munții din loc și dintr-odată credem din nou că e posibil să fim liberi. Sentimentul nu se compară cu nicio relaxare pe care am putea-o primi din exterior. E inefabil și sublim, și în sfârșit totul pare să capete sens.

Iar după ce minunatul început se transformă în continuare, ne dăm seama că arta de a păstra minunea ține tot de alegerile pe care le facem. Și, de fapt, persoana cu care ne-am trezit într-o relație este întruchiparea însăși a eului nostru ce se dorește a fi crescut. Ne îndrăgostim și suntem atrași exact de persoana de la care avem cel mai mult de învățat despre noi.

Oare nu asta fac toate alegerile în fața cărora suntem puși?

Oare nu cumva orice alegere ne apare în față pentru a rezolva un puzzle din interior? Cine pe cine alege, de fapt? Niciodată nu părem să fim cu adevărat în cunoștință de cauză, oricât de multe cunoștințe am avea la un moment dat.

Singura idee care-mi vine în fața acestui mister este că ar trebui să ne schimbăm atitudinea. Să înțelegem că nu alegem, de fapt, până când nu avem cu adevărat un scop clar. Atât de clar încât alegerea să dureze sub o secundă, de fapt să facă parte din noi. Și să se dovedească a fi alegerea corectă. Atunci se pune întrebarea: chiar vrem să alegem? Cât de liberi vrem de fapt să fim?

 

Thanks Anastasia for the lovely pic 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like