puteredefemeieVoaim să scriu despre cu totul altceva, ba chiar aveam mai multe idei și-mi era greu să aleg… totul până când s-a petrecut situația care mi-a declanșat ideea iluminatoare. Să vă povestesc…
E greu, pentru cine nu conviețuiește cu măcar o astfel de făptură, să înțeleagă până la capăt modul constrângător până la dictatură în care te poate acapara. Nu mai ai acces la canapea, după ce ea s-a instalat ca o plăcintă chiar pe locul cel mai bun. Sau pe fotoliul preferat. Mă pândește să mă ridic de pe scaunul de la birou… două minute dacă am ieșit din cameră, o găsesc proțăpită, cu o privire victorioasă.
Dacă am tupeul s-o înghesui un pic – zic s-o învăț să sheruim, să fie și ea drăguță și generoasă – îmi aruncă niște miorlăieli vexate și mă împinge cu fundul ei (cel gras) și cu lăbuțele, doar-doar oi înțelege odată cine-i șefa în casă.
Tot datorită ei, la noi nu se închide niciodată nicio ușă. Nu că ar avea vreo treabă, dar dacă îndrăznesc să închid, spre exemplu, ușa de la debara, începe niște urlete de zici c-o tai cu joagărul. Știu, acolo este punctul ei de întâlnire prin pereți cu motanul vecinilor, doar n-o să mă pun acum în calea fericirii lor. Așa că deschid ușa… moment în care doamna întoarce fundul (gras) și pleacă-n treaba ei (nu în cămară).
Aș putea să vă povestesc la nesfârșit asemenea pățanii, dar zic să nu mai divagăm și să ajungem totuși în miezul situației care chiar a meritat.
În ultima vreme, deoarece locuim la bloc și încă nu s-a dat căldură, duduia și-a făcut un obicei din a adăsta pe mijlocul biroului la care lucrez, scăldată în lumina caldă a lămpii. Undeva, într-un colț, înghesuită, butonez eu.
Astăzi dormea rășchirată cu jemanfișismul specific și coada atârnată în jos, la marginea biroului. Am atins-o din greșeală, și am primit același mormăit vexat, după care și-a ridicat coada, aliniind-o cu lăbuțele.
Și atunci am avut momentul de iluminare!
Acestei făpturi i se pare normal să primească îngrijire, mâncare și răsfăț, și doarme fără nicio grijă că i s-ar putea tăia rația într-o zi.
Mă iubește așa cum știe și cum poate – și nu-i neapărat vreo prietenoasă – dar nu se compară cu nimeni și e naturală în momentele ei de tandrețe inegalabilă.
Se lasă total în grija mea și își cere drepturile fără nicio jenă, atunci când simte clar că are nevoie de ceva (îndeobște la ora 5 dimineața).
Sunt Dumnezeul ei, și oriunde e cu mine se relaxează instant, cu o artă demnă de luat exemplu.
Dacă aș avea față de Dumnezeu atitudinea pe care o are ea față de mine, orice loc de pe lumea asta ar fi pentru mine „acasă”.
În definitiv, nimic de aici nu este al meu – nimic, nici măcar acest trup pe care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l predau înapoi, după ce se presupune că l-am utilizat cât am putut eu de bine. La fel și cu toate lucrurile.
Am nu știu câte momente și situații – despre care o să vă povestesc poate altă dată – în care pisica mea m-a făcut să mă întreb serios dacă nu cumva este ghidată din nevăzut de niște entități mai înțelepte decât noi.
Adevărul este că nimic pe lumea asta nu există la întâmplare, și dacă încerc să găsesc un sens mai profund nevoii noastre de a ne însoți cu aceste mici necuvântătoare, în afară de duioșia nesfârșită și iubirea necondiționată și tăcută de care sunt în stare, nu pot decât să-mi imaginez că poartă în spate o armată de îngeri.
Să medităm asupra pisicilor noastre așadar, și asupra câinilor și șoarecilor și papagalilor. Înțelepții spun că oricine ne poate fi învățător.
puteredefemeie
