Cum mi-am dat seama că sunt nesuferită. Mindfulness într-o zi cu ploaie

­Călcați și voi cu grijă, ca și mine, să nu striviți râmele și melcii într-o zi cu ploaie, ca asta? Mi se rupe inima când văd cât de multe pier pentru că nu se pot abține să nu iasă-n drum. Cam așa și cu emoțiile noastre uneori dezlănțuite – îndreptățite, desigur – dar care în final ajung să ne doară tot pe noi.

Sunt zile în care simt nevoia să scriu ca să-mi clarific gândurile, nu neapărat pentru că am o idee foarte coerentă de transmis. Ca astăzi, de exemplu. Mi-am adus aminte cât de uluită am fost cu ani în urmă, când încă nu existau telefoane mobile și locuiam cu sora mea cea mică. O sunau prietenii ei pe fix, și le era frică să nu dea peste mine la telefon pentru că li se părea că sunt prea tăioasă. Mai târziu, când am devenit profă, am avut un șoc când am scos la tablă prima fetiță cu caietul, iar ea tremura din toate încheieturile. Mulți îmi spun și acum că tind să intimidez oamenii.

Eu?!! Care sunt toleranța întruchipată, care n-aș omorî nici o gâză – bine, pentru gândacii de bucătărie nu garantez… și mă tem că nici pentru țânțari și or mai fi și alte lighioane… Mda. De multe ori există o distanță între ce ne imaginăm despre noi și cine suntem cu adevărat. Însă cu toții suntem siguri că suntem bine, ba chiar ne-am da de exemplu de fiecare dată dacă ni s-ar da ocazia.

Mă gândeam să spun că cel mai sigur criteriu după care ne putem judeca sunt acțiunile, modul în care alegem să ne petrecem timpul cel mai frecvent. Dacă, să zicem, cred despre mine că sunt un căutător spiritual autentic, dar eu fac o meditație o dată la două luni și mai citesc câte ceva pe subiect, iar în rest mă uit la seriale ca să mă relaxez… mă voi iluziona cu naivitate, și oricum n-o să mă creadă nimeni.

Ăsta iarăși e un criteriu foarte tare, pentru că ceilalți ne sunt întotdeauna oglindă. Mai precis, reacțiile noastre față de ei. Poate că nu e cea mai profundă carte pe care aș putea s-o dau de exemplu, totuși am fost foarte impresionată când am dat peste Partea întunecată a căutătorilor de lumină, a lui Debbie Ford. Ea transmite foarte simplu acest mesaj: că tot ceea ce mă deranjează la altă persoană este exact lucrul pe care nu l-am conștientizat cu claritate în mine, și bineînțeles este cel asupra căruia ar trebui să lucrez chiar acum.

Îmi este de mare folos ce am conștientizat la început, și anume faptul că și ceilalți mă văd pe mine într-un fel în care eu nu mă văd, și chiar pot să fie deranjați de unele lucruri, așa cum și pe mine mă deranjează alte lucruri la ei.

Dar nu e relevant ce trebuie să facă ei, e relevant ce am eu de făcut. Poate suna simplist, dar credeți-mă că am văzut oameni mari suferind din cauza faptului că nu pot să înțeleagă acest lucru care nu e simplu decât aparent: că nu putem să-i schimbăm pe ceilalți, și, oricât de mult ne-am dori, ei vor rămâne așa cum sunt. Tot ce putem face este să ne transformăm pe noi, dacă vrem să obținem alte reacții din partea lor.

Ne ajutăm unii pe alții să creștem, de fapt, exact atunci când credem că suntem loviți de soartă să fim în conflict cel mai rău. Numai că, din păcate, atunci când suntem activați de emoții negative, nu e deloc atât de simplu să vedem situația în perspectiva corectă. Vrem să avem dreptate și vrem ca totul să fie altfel decât este deja.

Nu știu alții cum sunt, dar în ultima vreme descopăr din ce în ce mai mult în fiecare zi că nimic din ceea ce se petrece în viața mea nu e întâmplător. Sunt înconjurată de sincronicitate, totul în jur îmi vorbește și totul apare în mod uimitor exact când trebuie și cum trebuie. Când nu-mi convine ce apare mă apucă îndoielile, dar pe măsură ce trece timpul realizez că totul a avut noima sa.

Nu e de niciun folos să te opui atunci când viața îți scoate în cale mărăcini. În final, constați că ai avut un heirup inutil, care te-a consumat și mai tare, și mai mult ar fi valorat dacă ai fi făcut eforturi să te liniștești, și abia apoi să iei o hotărâre radicală.

Cei care nu sunt atrași în mod special de o asemenea atitudine stoică îmi vor sări în cap și vor susține că, dacă o țin tot așa, nu voi atinge niciun progres. Sunt de acord că este bine să luăm hotărâri radicale, dar asta atunci când ne este foarte clar ce vrem.

De exemplu, este foarte bine să iei hotărârea de a ieși dintr-o relație pe care este clar că nu o mai poți tolera. Dar, câtă vreme nu știi ce vrei, îi mai dai șanse. Te retragi în spațiul tău să meditezi, să vezi dacă nu cumva mai sunt lucruri asupra cărora merită să lucrezi.

Nu te transformi de dragul celuilalt în cineva care nu ești, dar poți actualiza de dragul lui o versiune mai bună a ta. Este cazul în care lăsăm conflictele să lucreze în noi și să ne dezvolte. Nu e ușor. Însăși această atitudine este greu de construit, dacă nu am fost crescuți cu ea, dacă nu ne dăm seama cât ne ajută.

Am ajuns să apreciez foarte mult persoanele care își cresc copiii cu grijă. Eu nu am avut parte de copii în această viață, însă îmi dau seama că a fi părinte presupune poate cea mai intensă revoluție în viața unui om. Ce responsabilitate mai mare și ce menire mai importantă ai putea avea decât să faci un Om? Și, cum cei mai mulți dintre cei care devin părinți nu sunt ei înșiși pregătiți pentru asta, micul omuleț îi educă și el pe ei, deopotrivă.

Citeam deunăzi postările unei mame, autoare de carte de mindfulness, despre relația cu fiica ei în vârstă de 4 ani. Spre exemplu, nu-i spune niciodată: „Nu”, „Nu ai voie” sau „Îți interzic”. În loc de asta, îi spune: „Nu pot să te las să faci asta, pentru că…”, sau: „Nu-mi place, pentru că…” – și în felul acesta îi clădește o atitudine pozitivă în fața vieții la nivel subconștient. În fiecare zi este recunoscătoare pentru că este mama acestei fetite, iar fetița se dezvoltă foarte frumos și se vede clar că o adoră.

O asemenea ființă este învățată să-și înțeleagă emoțiile de fiecare dată când apar. De exemplu: „Înțeleg că ești supărată că trebuie să plecăm acum de la locul de joacă, dar îți promit că mâine o să venim aici din nou…” Ea va înțelege că e normal să ai și emoții negative, că viața nu e întotdeauna exact așa cum ne dorim, dar că există întotdeauna o cale de rezolvare, o speranță.

Mi-ar fi plăcut să am și eu o asemenea mamă. Să merit, de fapt. Nimic nu e întâmplător și fiecare avem parte exact de lecțiile pe care le avem de luat. Așa că mă văd în situația de a fi eu însămi, pentru mine, o mamă mai bună. Să mă reeduc, așa cum se vede că am nevoie.

Maturitatea ne dă avantajul experienței de viață, totul este să nu ne descurajăm. Să nu ne pierdem speranța. Da, merită să ne cunoaștem pe noi înșine, oricât de mult am suferit și oricât de deviați ni se pare că suntem la un moment dat.

Atenția asupra noastră, a gândurilor și emoțiilor, e primul pas. Să nu le lăsăm să iasă „în drum” pentru că nu pot face altfel, precum râmele și melcii într-o zi cu ploaie. Că cine știe cine le calcă în picioare și apoi suferim tot noi.

Foto: Philip Justin Mamelic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like