„Credeți că după victoria revoluției oamenii se vor iubi altfel?”

Luați oricare revoluție din istorie, nu contează. Am luat citatul din titlu din „Iubirea omenească” a lui Andrei Makine, care mi se pare un strigăt de disperare față de toate atrocitățile veacurilor pe care le trăim, în fața cărora avem o singură soluție, pe care însă o tot ocolim: să ne iubim, oameni buni. Să ne iubim cu adevărat. Dar cui îi pasă de asta?

Sigur că mă interesează ce se petrece în lume la ora actuală. Sigur că urmăresc știrile și încerc să-mi aflu rolul în tot acest amalgam de bucurie și groază pe care îl trăim zi de zi. Dar eu sunt o femeie, și dincolo de a înțelege lucrurile mă interesează să simt. Să simt că sunt conectată cu ceilalți oameni, să simt că aparțin unui întreg mai cuprinzător care are un sens. Să aflu cine sunt, să iubesc și să fiu iubită. Să înțeleg: la ce bun toate acestea?

Nu sunt în ipostaza de a mă urca pe o piatră să țin o cuvântare acum – deși probabil că așa se va vedea textul meu. Dar… ce se petrece cu noi? Ce se petrece cu lumea în care trăim? Cum o să o scoatem la capăt? Parcă am fi într-un ghem încâlcit, și, pentru a-l strânge într-un ghem ordonat, avem nevoie ca toată lumea să aibă răbdare, nu doar un singur om… Dar cum să convingi să tragă într-o singură direcție această incomensurabilă mare de oameni?

Da, trăim un moment de răscruce. Toate generațiile au trecut prin războaie, revoluții, dificultăți – de ce am fi noi mai cu moț? Aproape că aș zice că în zilele noastre oamenii suferă cel mai puțin din toată istoria, pentru că datorită tehnologiilor avansate putem să ne vedem mai clar, să comunicăm mai ușor, totul e mult mai transparent și putem să sărim imediat unii în ajutorul celorlalți.

Oare?

Spuneți-mi o filosofie autentică din trecut care să nu se aplice în mod riguros și în zilele noastre. Ba chiar, cele mai noi și revoluționare teorii științifice au ajuns să-și dea mâna cu anticele sisteme spirituale din Orient…

Pentru că, indiferent de mileniile care au trecut peste ei, oamenii au aceleași nevoi și dorințe. Aceleași structuri – despre care astăzi știu mai multe ca oricând – îi animă și, oricât de superioare se simt noile generații față de cele de dinaintea lor, fac ce fac și le calcă pe urme… la fel.

Tot vrem să fim fericiți și să nu suferim. Tot vrem să acumulăm lucruri; chiar și dacă suntem „minimaliști” o facem în așa fel încât să fie „instagramabil”. Tot vrem să fim văzuți și acceptați, chiar și când nu vedem și nu acceptăm așa ceva despre noi.

Ne învârtim în jurul cozii, încercând să găsim alte căi și metode de a face lucrurile să meargă bine în lume, dar nu facem decât să alternăm soluțiile, pendulând la nesfârșit într-o căutare fără sens.

Poate că are un sens, totuși, căci prea ne zbatem de atâtea milenii, deși istoria ne-a arătat de atâtea ori că drumul de jos în sus nu prea are sorți de izbândă. Iar pentru drumul de sus în jos suntem prea puțini care ne calificăm – a fost unul, și l-am răstignit pe cruce.

Ce să facem?

Ce lipsește lumii noastre pentru a o lua în direcția care trebuie? Au căutat răspunsul la această întrebare mii de înțelepți de-a lungul timpului, doar că nimeni nu pare să-i ia în seamă.

Ni s-a spus: „Ceea ce este sus este și ceea ce este jos, Ceea ce este jos este și ceea ce este sus”. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. „Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Și noi, ce am făcut? Am dat dovadă la nesfârșit că nu e de ajuns să știm niște lucruri pentru ca ele să și înceapă să lucreze prin noi.

Oh, dacă ne-am iubi unii pe alții cu adevărat! Dacă ne-am înțelege și ne-am sprijini unii pe alții, dacă am avea grijă de noi și de lumea în care trăim, ce fericiți am putea să fim! Să înțelegem în sfârșit, în al doisprezecelea ceas al istoriei, că asta o forța care ne animă și că asta ne-ar rezolva toate problemele.

Să facem din Iubire o învățătură, o știință, o artă.

Dar, ce este Iubirea? Când știm că iubim? Cum știm că am încetat să iubim? Cine ține frâiele acestei mari taine? De ce uităm de fiecare dată, de ce îi întoarcem spatele mereu?

Niciunul dintre noi nu poate exista fără a fi în nenumărate conexiuni cu multe alte ființe și cu lumea. Ce sunt aceste conexiuni, cum ar trebui să ne aplecăm asupra lor? De ce suntem atât de interesați să avem dreptate, să ni se dea și să ni se facă mereu ceea ce vrem, fără să ne dăm silința să aflăm ce trebuie să dăm și să facem pentru alții, la rândul nostru?

„Ce legătură e între tine şi nefericirea, dezordinea dinlăuntrul tău şi dimprejurul tău? Ele nu au apărut singure. Tu şi cu mine le-am creat, şi nu societatea capitalistă, cea comunistă sau cea fascistă! Tu şi cu mine le-am creat, în relația noastră reciprocă! Ceea ce ai tu, în interiorul tău, a fost proiectat în afară, în lume; ceea ce eşti, ceea ce gândeşti şi ceea ce simți, ceea ce faci în existența ta de zi cu zi se proiectează în exterior şi constituie lumea. Dacă în interior suntem nefericiți, confuzi, haotici, prin fenomenul de proiecție aşa devine şi lumea, aşa devine şi societatea, deoarece societatea este produsul interrelației noastre; şi dacă ea este confuză, egocentrică, limitată, naționalistă, noi aşa o proiectăm în afară, şi producem haosul în lume. Cum eşti tu, aşa este şi lumea! Problema ta este problema lumii.” J. Krishnamurti, Prima și ultima libertate

Dacă ne-am uita, fiecare dintre noi, la relațiile cele mai apropiate pe care le avem, oare ce am găsi acolo? Oare numai ceilalți poartă vina nefericirii pe care o simțim?

Maturitatea se caracterizează printr-o onestă asumare, ne dăm seama că tot ce trăim în acest moment este, în mod riguros și concret, consecința acțiunilor noastre anterioare – a celor văzute și a celor nevăzute.

Să ne iertăm, să ne înțelegem, să ne purificăm relațiile este o operă de-o viață, iar societatea în care trăim este încă la creșă în această privință.

De-abia începem să ne dăm seama că avem răni și că putem lucra asupra lor. De-abia începem să descoperim metode. De-abia deschidem ochii dintr-un somn adânc, doar unii dintre noi, deocamdată.

Tot e bine. Odată cu revoluțiile exterioare, care oricum ne vor lua pe sus, să începem să lucrăm la revoluțiile noastre interioare, care ne vor arăta cine suntem și ne vor vindeca relațiile cu ceilalți și cu lumea.

Îndrăznesc să spun că următoarea revoluție, cea mai importantă, este o așa numită „revoluție a iubirii”.

Toate strigătele de disperare își vor afla, în sfârșit, alinarea. Poate că ne va lua câteva veacuri, dar trebuie să începem de undeva.

„Dacă revoluția nu ne schimbă modul de a iubi, la ce bun toate luptele astea?”

„Istoria își epuizează atrocitățile și promisiunile, în momentul în care doi oameni rămân goi sub cer, privindu-se cu dragoste unul pe celălalt”. (tot Makine…)

Așadar: ce e iubirea? Să purcedem să descoperim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like