A primi sau a da. În iubire, e altceva

„Nu mai vreau să sufăr, nu mai pot, nu mai suport! Nu mai vreau să aud de relații!” – poate te-ai gândit și tu, printre lacrimi, ieșind – cum îmi place mie să spun – din rândul oștenilor în tăvălugul Iubirii.

N-ar trebui să doară atât să iubești, n-ar trebui să fie nevoie să înveți atâtea reguli, n-ar trebui să existe atâtea jocuri de putere. Ar trebui să meargă totul firesc. Sunt atâția oameni care par să reușească, și totuși încă atâția se zbat. Care-i problema lor?

Și ce doare, până la urmă? De unde apare suferința? Curgerea firească a lucrurilor este întreruptă de un obstacol. Obstacolul poate să vină din afară, dar pe mine mă atrage să-l zgândăr pe acela care vine dinăuntru. Pentru că de acolo hotărăști că nu mai vrei să suferi, căci poate fi mai sănătos așa la un moment dat.

Însă îndrăznesc să spun că mare greșeală ar fi să-ți închizi inima și să nu mai iubești încă o dată doar din frica de a nu mai suferi din nou.

Pentru că iubirea este cea mai curată oglindă în care putem să ne vedem. Dacă ne întrebăm de ce suferim când suntem singuri și nu iubim, răspunsul este: închizând porțile Iubirii, ne închidem poarta către noi înșine. Începem să trăim fără rost, și oricâte succese am avea în domeniile în care știm să strălucim, și oricâte remedii ale suferinței vom încerca, va fi degeaba.

Până nu ne vom încumeta să ne înrolăm din nou în Oastea Iubirii, nimic nu ne va umple inima așa cum o face Ea.

Și de ce această metaforă beligerantă?

Nimeni nu vine în această lume fără un bagaj de lecții, care de cele mai multe ori implică suferința. Când am terminat de suferit, nu mai avem nevoie să venim aici – toți înțelepții spun asta.

Suferința e semnalul care ne arată Calea. Poate sunt unii al căror ceasornic interior încă nu a sunat. Plutesc în derivă și cred că sunt fericiți – dar cine care s-a trezit cât de cât vrea să fie ca ei?

Suferința face parte din apanajul celor aleși, și nu trebuie să ne fie frică să dăm pieptul cu ea, pentru că ea este mereu doar o față a monedei, dincolo de ea se ascunde cel puțin o clipă de beatitudine care a meritat tot efortul.

Vitejia acestui efort e măsura maturității pe care am atins-o. Copilului i se pare firesc să fie iubit și protejat, dar pe măsură ce începe să crească, învață treptat bucuria pură de a oferi și el, la rândul lui.

Nimeni în universul acesta nu e dator să ne dea și să ne facă nimic. Ni se dau piesele Jocului la intrarea în ring, și nici măcar regulile nu ne sunt explicate clar, face parte din Joc să le descoperim singuri.

Setul de piese pe care le-am primit este exact ce merităm și depinde numai de noi cum le jucăm pentru ca în final să primim Răsplata. Desigur, există și bonusuri, dar pentru a le primi este nevie să fim pregătiți, altfel există riscul de a le lăsa să treacă neobservate.

Așadar, ce facem când constatăm că n-am primit nimic? Dăm noi primii. Dăm fără măsură – că nu dăm de la noi.

Tot aud de peste tot cât de important este să iubești, ca și când ar exista un mușchi care poate fi antrenat pentru asta la voință. Ne-am obișnuit să iubim numai atunci când ceva ne „inspiră”, fără să ne dăm seama că de fapt asta înseamnă să așteptăm să primim iubirea, nu să o dăruim.

Și cum să dăruim iubire dacă nu o simțim? De unde să o stoarcem, unde se ascunde izvorul ei?

Nu suntem singuri în acest Joc. Putem oricând să apelăm la Cel care ne-a aruncat în el și care îl deține. Putem să cerem Iubirea de la Dumnezeu, poate fi atât de simplu. Atenție, să cerem să învățăm să dăruim iubirea, nu să o primim. Căci există riscul de a aștepta mult și bine…

Sau putem să ne antrenăm acel „mușchi” – presupunând că am avea unul – având preocuparea de a iubi. Nu trebuie să confundăm iubirea cu îndrăgosteala. Dacă reușim să avem grijă și căldură protectoare pentru cineva, deja e un bun început.

Ce este important pentru această ființă, cu ce îi pot veni în ajutor? Cum aș putea să-i ofer ceva care contează pentru ea? Pentru ce ar putea fi iubită?

Dăm dovadă de maturitate în iubire atunci când nu mai suntem la mila ei. Nu așteptăm să ne pice pleașcă Iubirea, iubim noi primii, iubim cum e nevoie, iubim orice ar fi. Iubim „cu materialul clientului”, iubim tot ce se poate iubi.

O să doară? Foarte probabil, la un moment dat. Dar ce minunată oportunitate de a afla din nou cine suntem. Și ce miraculoase clipe am primit în dar.

Să îndrăznim să iubim cu toată inima, zic, că tot începe un an nou. Și să descoperim cu curaj bucuria care se ascunde în spatele suferinței, neapărat.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like