Îndrăgostit vs. Dependent de iubire. E de ajuns doar să-ți dai seama ca să te eliberezi?

Aș putea să scriu despre orice poveste a mea – că doar însuși tăticul „Fantomelor întunecate” recunoaște că e dependent (mă rog, doar de CD-uri audio, nu și de iubire, dar ce să zică și el) – însă am zis să încep cu o poveste din liceu, care m-a marcat atât de tare că am ținut-o minte, pentru că descrie exact cum apare dependența de iubire, în loc să ne îndrăgostim cinstit.

Un prieten bun de atunci îmi povestea cum a fost cucerit de o fată, de care la început nici nu prea îi plăcea. Ea îi scria bilețele cu declarații frumoase, mai mult sau mai puțin înflăcărate. (Da, am făcut liceul înainte să existe telefoane mobile, dacă îți poți imagina.) În fiecare zi. El nu răspundea nimic, dar, treptat, s-a trezit cu o așteptare. Până când, într-o zi, ea s-a oprit. Și atunci a început povestea lor. Evident, s-a terminat prost, pentru că nu se baza pe iubire reciprocă, ci pe pasiunea ei și pe dependența lui.

Am trăit și eu o poveste asemănătoare. La scurt timp după ce m-am despărțit de un iubit care a însemnat mult pentru mine, m-am îndrăgostit frenetic de un alt bărbat. Făceam proiecții la greu, dar eram încă tânără și fără experiență, încă nu lucrasem cu mine atât de mult încât să-mi dau seama că devenisem dependentă și o luasem pe un drum greșit. El locuia în alt oraș, așa că ne vedeam doar în weekend.

Cu atât mai bine, mă gândeam, nu avem ocazia nici să ne plictisim, nici să devenim dependenți. Doar că el mă suna în fiecare dimineață, la nouă fix. Mai e nevoie să vă spun ce s-a întâmplat când a întârziat prima dată? Proba supremă că toată povestea era „umflată” a apărut la câțiva ani după ce ne-am despărțit, când am trecut pe lângă el pe stradă, nu m-a văzut, iar eu n-am simțit nevoia să-l opresc. M-am uitat cum trece ca și cum asistam la trecutul meu, acum mort și fără importanță.

Asta ca să subliniez cât de puțin reale sunt de fapt aceste dependențe emoționale, cu toate că ne afectează atât de mult, și să aduc o rază de speranță că se poate ieși din cercul vicios, chiar dacă pare imposibil la început.

Să ridice mânuța cine a avut o copilărie fericită, în care s-a simțit total susținut de ai lui, iubit și protejat, acceptat și încurajat. Am așa o bănuială că cine se încadrează în categoria de mai sus nici n-a dat click pe titlul meu, așa că e foarte posibil ca și tu, ca și mine, să fi trecut prin momente de singurătate și de jale, în care te-ai simțit pierdut și n-ai știut încotro s-o apuci. Evident că vei pune mare preț pe o relație și îl vei investi pe omul de lângă tine cu super-puterile cu care ar fi trebuit să fie înzestrați cei care te-au îngrijit când erai mic.

Că așa apare dependența în relații: n-ai fost obișnuit/învățat să fii pe picioarele tale emoționale, astfel că te agăți de persoana cea mai apropiată, să-ți dea și să-ți facă ceea ce nu știi cum să-ți dai și să-ți faci singur. Nu e nicio rușine aici, oricine poate ajunge în această situație, și chiar e de dorit să ajungă, pentru că numai așa poate să-și dea seama că are de lucrat asupra lui.

Așadar, ne îndrăgostim. Apare în sfârșit persoana care ne umple inima de bucurie și viața de sens. Însă lucrurile nu merg așa cum ne-am dori.

Suntem derutați de cât de repede și intens am fost vrăjiți. Fericirea noastră este acum în întregime în mâinile celui pe care trebuie să-l avem. Suntem împotmoliți în a vrea ca lucrurile să fie altfel decât sunt și neputincioși în a le face să fie cum vrem noi. Dependența este farsorul care îi oferă egoului ceea ce merită.

Prin urmare, este o chestiune spirituală prin aceea că transcende puterile egoului și, deopotrivă, o chestiune psihologică prin aceea că suspendă puterile egoului sănătos. Pentru a o rezolva, sunt necesare atât un demers spiritual, cât și unul psihologic.

E un citat dintr-o carte la care am lucrat recent, care tocmai a apărut, pe care am ales-o pentru că tratează iubirea ca pe o cale către noi înșine. E mai mult decât un sentiment, o emoție sau ce ne-am obișnuit noi să credem despre iubire, și care ne face să-i acordăm un loc neimportant pe lista noastră de priorități.

Credem că într-o relație lucrurile ar trebui să meargă de la sine, odată ce am simțit iubirea – sau ce credem noi că ar fi iubire. Dacă n-ar fi așa, atunci cum ar fi posibil să ajungem să suferim?

Am zis s-o iau cu începutul – adică cu acel moment în care ne îndrăgostim de nu mai știm de noi, și să vedem unde ne încadrăm.

Autorul despre care vă spuneam – David Richo, pe numele lui, iar cartea se numește How to be an Adult in Relationship. The Five Keys to Mindful Loving (Mindfulness în relația de cuplu. 5 chei practice pentru a ne maturiza in relatii si a dezvolta prezenta si iubirea constienta – în limba română) – este budist și psihanalist jungian. O combinație minunată, în urma căreia a ieșit această carte, un ghid care ne ajută să navigăm prin valurile iubirii, în caz că lucrurile nu merg chiar așa cum am vrea.

Nu există rețete și nu e cazul să ne facem iluzii că a manipula lucruri și oameni ne va aduce o împlinire autentică și durabilă.

Așadar, prin ce se deosebește starea de îndrăgostire reală de cea de dependență emoțională?

Compararea fazei romantice cu dependența

Faza romantică Dependența
O fază Neîntreruptă
Împlinirea nevoilor cu un sentiment de mulțumire. Lipsa resimțită ca un abis fără fund.
Dorința de contact Dorință disperată de contact.
Proporțională Se oferă mai mult și se primește mai puțin.
De obicei egalitară Deseori ierarhizată
Reciprocă Unilaterală
Are un viitor Nu are niciun viitor
Sentimente de satisfacție și bucurie. Sentimentul de a nu fi capabili să obținem destul.
Siguranță Permanent într-o stare de îndoială.
Anticiparea întâlnirii următoare. Absențe chinuitoare sau intolerabile.
Crește stima de sine Scade stima de sine
Granițe  libere Niciun fel de granițe
Ambii parteneri relaționează unul cu celălalt. Unul dintre parteneri este posedat de celălalt.
Începe provocatoarea călătorie către iubire. Devine un cerc vicios al suferinței.

Faza romantică descrie acel moment în care ne îndrăgostim. În faza romantică vrem ceea ce celălalt poate oferi. În dependență tânjim după ceea ce celălalt sau oricine altcineva nu poate oferi – adică o împlinire care ar trebui să vină din noi înșine, nu din afara noastră, o împlinire pe care ar fi trebuit s-o deprindem în copilăria timpurie, ca urmare a grijii mature a părinților noștri.

Din păcate, nu mulți avem șansa și bucuria de a fi crescuți de părinți care știu ce fac. Și poate că lecția noastră chiar în asta constă: să înțelegem că în noi se află comoara pe care o căutăm și să învățăm cum să avem acces la ea.

Ne ajută foarte multa literatură psihologică apărută în ultimele decenii, cartea despre care vă povestesc aici fiind una de neratat.

Există exerciții practice și chei clare pentru a înțelege ce avem de făcut. După cum se spune, „once an addict always an addict”. Asta nu înseamnă că n-avem nicio șansă să ieșim din cercul dependenței, ci că trebuie să fim foarte vigilenți când ne descoperim acest substrat.

Practica spirituală ajută, de asemenea, dar cel mai mult ajută să înțelegem cu adevărat ce se petrece cu noi și să ne dorim să ne vindecăm – ceva ce nimeni nu va putea face în locul nostru. Persoana de care ne-am îndrăgostit și care ne-a revelat adevărul despre noi, cu atât mai puțin.

Vă las să meditați la acest tabel și să vă gândiți dacă aveți nevoie de mai multe lămuriri. Ele se găsesc în cartea despre care v-am povestit, la care voi mai reveni, pentru că sunt multe subiecte care merită dezbătute în ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like