El și ea la nunta de argint. Nici măcar nu sunt atât de bătrâni. După el se uită fetele de liceu pe stradă. Ea, desigur, are un amant secret. Cei doi copii (mari) sunt ceea ce îi mai ține împreună – sau, cel puțin, așa se mint în fiecare zi.
Toată chimia și atracția cu care au pornit la drum s-a transformat în opusul ei amar. Abia dacă își mai pot vorbi fără ostilitate, abia dacă se mai suportă, și totuși continuă să doarmă în același pat, fiecare în colțul lui.
Cum ajunge iubirea să se transforme în colivie? De ce ne place să rămânem închiși, în loc să zburăm liberi, mereu cu sufletul plin? Ce mai avem de pierdut, după ce am pierdut deja totul?
Fugind de tristețe, nu ne dăm seama când ajungem să fugim de bucurie.
Întoarcem spatele vieții, când nu putem accepta că nu ne vom respecta promisiunile pe care le-am făcut cândva. Dar pe ce se bazează promisiunea în fața eternității când încă nu știm cine suntem?
Puțini sunt cei care rămân fideli promisiunii – pentru că de fapt nu era promisiune, era certitudine. Certitudinea nici nu are nevoie de promisiuni. Dar asemenea cazuri sunt mult mai rare decât s-ar crede. De obicei, ne trezim în mijlocul deșertului și ne amăgim cu Fata Morgana.
Ni se pare că nu mai avem nicio șansă, rămânem în peisajul sterp cu care ne-am obișnuit. Să nu sufere copiii – cu toate că ei văd și simt foarte clar ce se petrece, prinși acum în același trist model.
Când iubirea din cuplul în care ești a murit, nu-ți mai rămân decât două posibilități reale:
Prima: să recunoști că a murit iubirea și să redai omului de lângă tine – și ție însuți – libertatea. Asta poate însemna să continui să dormi în același pat, dar fără resentimente. Doi oameni inteligenți ar trebui să poată face asta. Ar putea să râdă ca la o comedie bună dacă s-ar vedea din afară, dacă ar înțelege deplin ce s-a petrecut. Dacă tot au trecut prin atâtea împreună, dacă tot au învățat să împartă totul, de ce să nu rămână măcar prieteni și frați? Dar cât de inteligenți ar trebui să fie doi oameni ca să poată să trăiască așa? Și cât de sinceri, și cât de curajoși, și cât de înțelegători, cât de nobili la suflet? Aș numi această stare: Iubire. Abia acum…
A doua: să recunoști că a murit iubirea și să redai omului de lângă tine – și ție însuți – libertatea. Și să-ți vezi mai departe de drum.
Nu cred în resuscitarea iubirii. Poți să iubești din nou pe cineva cu care ai trecut prin ne-iubire după ce ai trecut prin primul sau al doilea punct. Mai degrabă al doilea.
Iubirea nu trăiește singură dacă nu e hrănită. La început, o hrănește noutatea, întâlnirea, miracolul. După aceea, efortul continuu, dar nu efortul de a-i face ceva acestei iubiri – așa cum s-ar crede și, pe bună dreptate, o asemenea idee provoacă priviri plictisite în tavan – ci efortul de a fi vii, de a ne crește sufletele, fiecare pe al lui.
Pentru că nu ne putem vedea pe noi înșine decât în oglindă, îl folosim pe celălalt pentru a ne oglindi.
Când ne uităm în oglindă, ne dăm seama ce mai avem de îndreptat la noi, și ne tot uităm până când imaginea pe care o vedem ne satisface. De ce nu facem la fel și cu omul-oglinda noastră?
Să-i mulțumim că ne arată cine suntem, iar când nu ne place ce vedem, să nu dăm vina pe oglindă, ci să ne punem pe treabă și să șlefuim la noi până când vedem ce ne place. În teorie e atât de simplu. Dar în practică avem nevoie de distanță.
Distanță pentru a afla unde începem și unde ne sfârșim, cine suntem. Dacă tot trebuie să ne definim prin povestea de iubire pe care o trăim, atunci să ne folosim de ce ne arată pentru a afla unde mai avem de crescut.
Nu ne mai iubește ”oglinda”? Posibil ca nici noi să n-o mai iubim pe ea. Înainte să o acuzăm pentru asta, să ne luăm avânt și să învățăm să iubim cu adevărat.
O să-mi spuneți: ”pe cine, mai exact?” Pe cine ne inspiră. Pe cine ne trezește sufletul. Pe cine se lasă. Până când imaginea pe care o vedem despre noi e curată. Până când nimic nu mai doare…
1 comment