puteredefemeie
Ni se pare OK să învățăm ani și ani pentru a deveni specialiști în orice domeniu, numai în iubire ne simțim cu toții doctori de la început. Adevărul e că nu știm, și nu există altă cale de a afla decât pe propria piele.
Atunci când ni se aprind călcâiele nu trebuie să ne repezim imediat. Asta poate fi o idee greu imposibil de digerat în primii ani ai tinereții, ca urmare, de multe ori se întâmplă ca prima iubire să se transforme într-o dezamăgire. Ar fi ideal să lăsăm lucrurile să decurgă în ritmul lor, fără să să exagerăm. Dar, nefiind învățați cu atâta avânt, nu știm cum să stăm locului când vine peste noi. Speriem oamenii și apoi tot noi suspinăm că nu ni se răspunde la fel.
Când ne îndrăgostim, vrem totul de la persoana iubită: să o vedem, să o auzim, să o atingem, să o respirăm – dacă se poate. Nu se poate. E sufocant. Cu cât stăm mai lipiți, cu atât mai multe șanse avem să ne respingem cu o forță egală și de sens contrar cu atracția inițială. Din când în când, e bună și distanța, e bun și dorul. Dar, pentru mulți dintre noi, focul e atât de năpraznic încât preferăm să-l stingem. După care tot noi plângem că a murit. Și, dacă nu murea, știam noi ce să facem cu el?
Sexul e sfânt. Știu, sună într-un fel, dar… Este vreunul dintre noi care nu a avenit pe lume pe această cale? Care nu a luat ființă ca urmare a unei pătimașe uniri? Acolo este poarta vieții – și a morții – iar viața e sfântă. Nu putem crea viața. În încercarea noastră de a o supune, manipulăm celule. Lucrăm cu materialul care există deja, în limitele unor legi pe care încă nu le-am descoperit pe deplin. Ni se pare că suntem stăpâni pe situație, dar de fapt nu știm niciodată când ne trezim precum ucenicul vrăjitor, copleșiți de ceea ce am declanșat, și habar n-avem cum se oprește vraja. Să ne apropiem de sexualitate cu reverență, nu cu patimă. Să învățăm că e o artă, e arta vieții.
Când suferim din iubire e posibil ca noi nici să nu știm ce vrem de la ea. Ni se pare OK să învățăm ani și ani pentru a deveni specialiști în orice domeniu, numai în iubire ne simțim toți doctori de la început. Adevărul e că nu știm, și nu există altă cale de a afla decât acumulând experiențe. Uneori, ele dor. Să nu mai dăm vina pe celălalt când noi habar n-avem.
Bărbatul trebuie să fie lăsat să fie bărbat. Să nu-i arătăm ”cum se face”, chiar dacă ni se pare că știm noi mai bine. În domeniul lui chiar știe mai bine, inclusiv când pare evident că nu. Povestea cu femeia supusă și ascultătoare nu e o vorbă în vânt. E un arhetip care funcționează. Femeia care nu descoperă cum să-și respecte bărbatul, să nu se mire când el devine un țânc neajutorat. Să facă el primul pas, să nu fie sigur că data viitoare va fi la fel, să nu primească totul pe tavă de la prima prăjitură.
Când cineva nu dorește să răspundă la o chemare, să nu-l forțăm. Cu cât forțăm mai mult în iubire, cu atât avem mai multe șanse să pierdem, chiar și dacă cealaltă persoană a făcut primul pas. Dacă el face primul pas, să nu facem noi zece, nu suntem Dumnezeu. Facem tot un pas. A face mai mulți pași decât trebuie sună a disperare și singurătate și îl are pe ”du-te-ncolo”, nu pe ”vino-ncoa”.
Atunci când cineva nu mai vrea, nu e cazul să consumăm enorm de mult timp suferind și măcinând la nesfârșit gânduri despre ”cum a putut”. Iată că a putut. Și, în timp ce noi ne dăm de ceasul morții, persoana își vede liniștită de viața ei. Trec clipele prețioase ale vieții noastre. Cum am trăit înainte de a-l cunoaște, vom putea trăi și după ce l-am cunoscut. Așa că, mai încet sau mai repede, e cazul să ne facem și noi planuri constructive. Ceva concret pentru următorul sfert de oră. Pentru două ore. Pentru mâine. Pentru totdeauna.
Nu întotdeauna trăim fericiți până la adânci bătrânețe fără niciun efort, chiar dacă la început așa părea. Fericirea este o chestiune de alegere, inclusiv în iubire. La început nu trebuie să vină nimeni să ne amintească să-l iubim pe celălalt așa cum e. Pe parcurs, devenim obosiți și ”nu mai suportăm”. Este tot el, suntem tot noi. Nimic esențial nu s-a schimbat. Doar o stare.
Iubirea face ca viața să aibă sens. Ne umple de putere și de energie, atunci când e împărtășită și ne dărâmă atunci când nu ni se răspunde la fel. De ce nu putem să iubim pur și simplu, fără să distrugem viața celui de care ”nu trebuia” să ne îndrăgostim? Iubirea pură vine la pachet cu o fericire beatifică, indiferent dacă ni se răspunde sau nu. Dorința de a-l avea pe celălalt impurifică iubirea și strică tot.
Dorința de a iubi declanșează instantaneu iubirea. Dorința de a fi iubit, frustrarea. Când cineva nu ne răspunde așa cum ne dorim, cea mai bună opțiune e umilința. Nu știm cum să producem iubire în celălalt dar, printr-o simplă intenție, putem să producem iubire în noi înșine. Dacă iubim cu adevărat, avem mai multe șanse să ni se răspundă la fel. Dar cine știe, de fapt, ce e iubirea?
puteredefemeie
