Azi dimineaţă m-am trezit cu o stare extraordinară de bine. Săream în sus de entuziasm şi îi făceam declaraţii de dragoste lui Dumnezeu, la fiecare două minute. Uitasem jalea şi depresia de ieri – şi aşa mi-am amintit de vorba din bătrâni: “Sătulul nu crede flămândului”.
Când eşti pe partea de sus a sinusoidei, parcă nici nu există sinusoidă. Tristeţe? Nepăsare? Nervi? – cui îi pasă, când totul îţi merge din plin, când reuşitele curg una după alta şi totul pare atât de bine ancorat în succes? Dar o altă vorbă înţeleaptă spune: “Omul învaţă mult mai mult din pierderi decât din câştig”.
Mai devreme sau mai târziu, va veni şi o stare mai neplăcută. O durere de măsele, un blocaj în trafic, un deranj. Ceva pe care o să ai tendinţa imediat să-l respingi. Sunt oameni care, la cel mai mic disconfort, iau o pastiluţă. Se ung cu o alifie. Se înconjoară cu zeci şi zeci de produse, menite să nu-i lase să iasă nicio secunduţă din tihna lor.
Am fost învăţaţi că nu e bine să fim trişti. Facem tot ce ne stă în putinţă să ne calmăm bebeluşii. Să nu ne mai auzim căţeii că urlă la lună. Ne castrăm motanii să nu ne facă mirosuri prin casă. Am dezvoltat un angrenaj nesfârşit de metode pentru a nu fi deranjaţi.
Practicăm meditaţia ca să ieşim din stările negative. Dar ele tot apar. Şi cu cât ne îndârjim mai mult să le înlăturăm, cu atât ne bântuie mai vârtos. Azi dimineaţă, când pluteam de fericire înainte de a mă ridica din pat, mi-am amintit cât de dezolată eram acum două zile. Cât de lipsit de sens mi se părea totul. Cât de greu mi se părea să fac cea mai mică mişcare.
Şi totuşi, din mijlocul jelaniei mele, a existat şi un gând care mi-a spus zâmbind: “mâine, sau peste două zile sau peste cinci, starea de acum n-o să mai conteze. Ceva o să apară şi dintr-o dată o să ai şi bucurie, şi încredere, şi sens.” De-aia azi, din bucuria mea, m-am gândit: “uite o stare extraordinar de bună. Dar e doar o stare. O să treacă şi ea, aşa cum trec toate.”
Până la urmă, prin ce se deosebeşte ea de cea de ieri? Pentru că în mijlocul oricărei stări – bune sau rele – tot eu sunt. E vreo diferenţă esenţială între eu de ieri şi eu de azi? Nu mi se pare. Aşa că de ce să nu primesc orice îmi apare cu aceeaşi deschidere?
Andrew Barnes a spus o chestie care m-a impresionat, cred, mai tare decât orgasmul întregului corp: “Get comfortable with the uncomfortable“. Să nu mai respingem ceea ce nu ne place. Să păstrăm o stare de martor, de egalitate în faţa vieţii. Să trăim în prezent.
Trăitul în prezent – oricât de banal poate părea când o spui – este o cheie extraordinară de a ieşi din orice stare negativă, cât ar fi ea de intensă. Am descoperit chiar o tehnică: atunci când treci prin cea mai intensă tristeţe, dezamăgire, supărare, furie etc, nu mai face nimic.
Pur şi simplu opreşte-te. Rămâi nemişcat. Cu corpul, cu gândurile, cu dialogul interior. Stai pe loc şi priveşte, cu cea mai mare atenţie, starea respectivă. Caut-o în interiorul tău. De unde vine? Din abdomen? Sau din inimă? Sau poate din cap? Caut-o cu atenţie, fără niciun alt gând.
Brandon Bays spune că starea dispare în mai puţin de un minut. Eckahart Tolle zice şi el că în cel mai scurt timp n-o mai găseşti, chiar dacă reuşeşti să-i identifici un centru în corp. Am făcut tehnica asta şi când eram pe stradă, la metrou, în mulţime. Când durerea din inimă muşca din mine şi mi se părea că sunt pierdută. Funcţionează.
Priveam cu maximă atenţie starea şi ea dispărea fără urme, în cel mai scurt timp. Am avut nevoie să repet, nu dispărea pentru totdeauna. Dar îmi lăsa o mare marjă de linişte. Timp în care puteam mai întâi să mă minunez că a dispărut într-adevăr, ca ştearsă cu buretele. Să constat că nu era chiar atât de bătută în cuie cum credeam.
Cât să-mi dau seama că dincolo de orice stare – bună sau rea – tot eu sunt. Aşa că, de ce să ne înconjurăm cu pilule calmante pentru cel mai mic disconfort, când suntem înzestraţi cu cel mai preţios instrument: atenţia? A accepta că mai devreme sau mai târziu vor apare şi unele neplăceri ne deschide perspectiva unei libertăţi nesperate.
Nu ne mai e frică să nu ne pierdem fericirea pe care o avem în acest moment. Nu ne mai temem să nu fim răniţi. Învăţăm să rămânem în braţele fiinţei noastre profunde, mai presus de orice. Ce binecuvântare!
0 comments