puteredefemeie
Când eram mică şi mă vedea mama că sunt nervoasă, mă punea să mă uit pe o revistă, o cărticică – ceva. Voia să-mi deturneze atenţia pentru o vreme, cât să ies din vârtejul emoţiilor negative. Pentru majoritatea supărărilor mele de copil, tehnica funcţiona. Cu timpul însă, ea a devenit neîncăpătoare faţă de complexitatea motivelor mele de suferinţă. Am investigat şi uite la ce concluzie am ajuns:
Când eşti supărat / enervat la culme / şocat / traumatizat… ai, la prima vedere, două opţiuni:
1. Să te gândeşti la altceva. Pornim de la premisa că există măcar un dram de conştiinţă care te face să refuzi o stare negativă, să realizezi că din mijlocul unei vâltori nu ai cum să vezi limanul. Să-ţi doreşti să iei măcar o pauză de suferinţă şi să te deconectezi.
Dar am observat că multă lume aplică strategia asta inconştient, folosindu-se de fel de fel de “cârje” emoţionale mai mult sau mai puţin sănătoase cum ar fi: o ciocolăţică, un pahar de tărie, o cafea, o ţigară, un joc pe calculator, o comedie romantică… şi lista rămâne deschisă. Orice îţi îndreaptă atenţia către altceva şi reuşeşte să te scoată din stare pe moment.
Partea bună – mai ales dacă supărarea nu e chiar atât de profundă – este că ai şanse să iei o hotărâre mai bună după ce te calmezi. În special dacă tu ai ales să te distragi, şi nu dacă ai făcut-o inconştient. Chestiile făcute inconştient de obicei creează dependenţă şi păstrează problemele în stadiul inconştient – aşa că nu te ajută deloc să te dezvolţi.
Cu prima ocazie, în situaţia neplăcută, sau când vei da ochii cu persoana care ţi-a declanşat suferinţa, vei reacţiona la fel, te vei chinui la fel şi vei perpetua la nesfârşit acelaşi lanţ de neîmplinire, întrebându-te în scurtele momente de luciditate ce-ai făcut de meriţi să suferi aşa. Asta este partea proastă.
În situaţia în care te obişnuieşti să te uiţi în altă parte când ceva nu-ţi place, eviţi să-ţi priveşti rănile în faţă. Rănile mici se vindecă singure, dar cele adânci cer un efort de vindecare special conceput. Ca atunci când ai o infecţie şi ai nevoie de antibiogramă ca să ştii ce substanţă anume poate eradica germenul.
2. Să te gândeşti în continuare la ceea ce ţi-a provocat durerea. Dar nu ca să rememorezi la nesfârşit detaliile chinuitoare, ci ca să găseşti o soluţie de rezolvare. Asta se poate câtă vreme nu eşti complet luat de valul emoţiilor, sau dacă ai nişte principii sănătoase puternice. Spre exemplu, ai înţeles foarte bine cât de importantă este iertarea, şi atunci continui să-ţi focalizezi atenţia asupra situaţiei până găseşti resursele pentru a reuşi.
Dacă alegi această variantă, trebuie să fii extrem de determinat să rămâi constructiv. Să înţelegi faptul că nu vei reuşi să schimbi un potop de acuze în gânduri luminoase decât dacă eşti dispus să-ţi asumi şi tu o parte din vină. Riscul şi dezavantajul acestei situaţii este că poţi cădea în capcana de a te justifica, de a-ţi căuta scuze. Imediat după asta, îl învinuieşti pe celălalt şi o iei de la capăt cu efortul de rezolvare a conflictului, consumând energie emoţională şi… continuând să suferi.
Mai există şi a treia variantă – cea mai înţeleaptă. Să nu te gândeşti nici la cel care ţi-a provocat durerea, nici la altceva ca să uiţi. Să nu te gândeşti la nimic. Să rămâi în tine, atent în momentul prezent. De ce este prezentul ăsta atât de important? Ce tot îl ridică toată lumea în slăvi, ce este atât de magic cu acest moment prezent?
Prezentul este însăşi viaţa, este cel mai tulburător moment. Oricâtă savoare ţi-ar oferi amintirea primului sărut, nu se compară cu ce simţi când îţi atingi întâia oară buzele cu cel (sau cea) de care te-ai îndrăgostit. Oricât ai anticipa bucuria pe care o vei avea când vei lua examenul la facultate, ea nu se compară cu ce simţi când îţi vezi numele trecut pe listă.
Trăirea prezentului este însăşi esenţa faptului de a fi: dacă nu ar exista prezent, ai putea spune că nici nu ai trăit. Poţi să citeşti viaţa cuiva, sau să vezi un film cu al cărui personaj principal te identifici foarte bine, dar nu va fi la fel dacă vei trăi tu însuţi, în prezentul tău, acele evenimente.Viaţa ta are importanţă şi realitate în măsura în care o trăieşti în prezent.
Dar ce este acest prezent? Observ ca un martor mulţimea de clipe ale vieţii mele şi, într-adevăr, ele curg dinspre trecut către viitor. Minunea lui acum ţine exact atât cât pot eu să fiu atent la ea. Cred că cel mai potrivit sens al cuvîntului „prezent” este „acela de care eşti conştient, care te preocupă la un moment dat”.
Timpul meu interior nu are nimic de a face cu timpul măsurat cu ceasul. Timpul meu prezent nu are nicio legătură cu clipa în care secundarul trece printre două puncte. Timpul meu prezent este acela în care eu sunt de faţă în mod activ, în care eu particip efectiv la ceea ce se petrece.
Am observat că a trăi în prezent are efect de liniştire instantanee şi dacă sunt în mijlocul unei extreme suferinţe – cu condiţia să fiu foarte atentă la absolut tot ceea ce simt. Atunci când reşuşesc asta, orice suferinţă dispare, şi rămâne doar o stare de calm, de a fi pur şi simplu, în faţa căreia toate lucrurile au o însemnătate egală.
În asemenea momente, sunt mult mai dispusă să mă concentrez asupra propriei mele vieţi, asupra propriilor mele nevoi. Îmi vin idei pentru soluţii. Mă dezvolt. Pot chiar să-l ajut pe cel care mi-a declanşat supărarea. Găsesc că asta e constructiv. Şi de-aia m-am gândit să vă împărtăşesc şi vouă.
Foto: deviantart.com
puteredefemeie
