The Nothing Box

Această Nothing Box a lor mă enervează la culme! Aş vrea să am şi eu o Nothing Box! Datorită faptului că ei se refugiază acolo, n-au nicio problemă în a fi singuri. Nu trebuie să facă nimic special ca să uite de noi. Femeile au o natură fundamentală de iederă. Ele nu-şi găsesc liniştea până când nu se încolăcesc în jurul a ceva – de regulă, un bărbat. Dealtfel, scopul din moşi strămoşi al unei femei era să se mărite. Dacă reuşea, era liniştită. Menirea ei era îndeplinită. Dacă nu, tragedie mare. Stigmatul ratării plutea peste ea, săraca fată bătrână. Pe când un bărbat, dacă reuşea să rămână neluat până la o vârstă înaintată, devenea ca un premiu râvnit (în fine, nu prea înaintată totuşi, că şi lor le tremură genunchii mai devreme sau mai târziu…).

Ce să facă o femeie ca să fie autonomă precum un bărbat?

E clar că n-avem nicio şansă să ne construim un Nothing Box – hai să fim cinstite. Şi dacă nu ştim să nu ne încolăcim în jurul a ceva, fie ca acela să nu fie un bărbat. Să fie altceva. Ceva care ne defineşte pe noi înşine. O idee. Un proiect. Mă uitam în metrou la un cuplu. El citea, ea… la fel. Atârnată de mâna lui (ah, cât de bine o înţeleg!). Demonstrativ: „Tu citeşti, nu mă bagi în seamă – pot şi eu. Dar aşa m-aş bucura dacă te-ai uita mai mult la mine decât în cartea ta!”

Facem toate eforturile până când reuşim să-l atragem în mreje pe Ales. După care, toată atenţia noastră se îndreaptă asupra lui. Atât de repede uităm de noi înşine! Atât de repede el ne devine scop! Începem să-l invadăm. Să ne simţim îndreptăţite să-i construim lumea. Să i-o schimbăm aşa cum credem noi că are nevoie. Să-i pretindem lucruri. Să-i cerem. Cât de departe am ajuns deja de noi! El nu mai vrea decât să scape. Unii se lasă – pare că le place. Dar femeia aceea devine pentru ei un fel de mamă. În niciun caz nu mai freamătă la gândul de a o atinge, de a o privi. Nevoia lui de a fi fascinat deja vagabondează pe alte meleaguri…

Şi până la urmă, de ce să fim atât de autonome? Nu asta menirea noastră, să fim soţii şi mame în umbra unui bărbat pe care l-am ales? Nu toate suntem sortite să fim muze, şi oricum, muzele trăiesc mai mult în imaginaţie decât în realitate. Numai că, în mod paradoxal, după ce au făcut totul ca să fie încolăciţi, domnii fug cât îi ţin picioarele când descoperă iedera din  noi! Chiar dacă ne-au jurat dragoste eternă şi îşi respectă jurământul, tot nu mai sunt aprinşi ca la început – ceea ce, din punctul meu de vedere, e ca şi cum au fugit.

Nici să fii inaccesibilă ca o muză nu poţi fi la nesfârşit. Îmi place să cred că avem intuiţia să găsim momentele când să ne abandonăm şi când să ne retragem – totul e să nu uităm. Nu de alta, dar uitarea costă. Nu mai suntem iubite. Suntem aruncate de pe piedestal şi suferim. Poate că e mai bine aşa. Cu condiţia să ne dăm seama ce înseamnă când nu mai suntem adorate. Înseamnă că am uitat de noi înşine. Cât de mult ne gândim cine suntem înainte de a pretinde Serenada?