De ce ne îndrăgostim de o anumită persoană, și nu de alta (video)

De ce ne îndrăgostim de o anumită persoană, și nu de alta? De ce este atât de important pentru noi să fim într-o relație de cuplu și cum ne ajută ea să evoluăm, din punct de vedere sufletesc, în primul rând. Am formulat un posibil răspuns la aceste întrebări folosindu-mă de teoria atașamentelor din psihologie, și am făcut în plus și niște corelații cu energia apei, care ne dau unele chei în legătură cu vindecarea relațională. Vă spun și o poveste dulce-amară din viața mea, când m-am îndrăgostit la prima vedere… de „cine nu trebuia”.

Teoria atașamentelor a fost formulată și consolidată de psihiatrul britanic John Bowlby (1907-1990) și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth (1913-1999) – doi cercetători foarte longevivi, amândoi au trăit peste 80 de ani…

Ideea de bază este că ființa om nu poate supraviețui dacă nu este îngrijită de un adult – cel mai adesea o mamă. Spre deosebire de alte făpturi care se descurcă foarte bine din momentul în care apar pe lume, ființa om nu este capabilă de aceasta. Așa că de ce ne-am mira că avem tot felul de dependențe în viața noastră, din moment ce avem înscris în schemele cele mai profunde dependența de altcineva?

Dar să nu divagăm. Așadar, copilașul depinde total de mamă și de tată și de câțiva adulți în general pentru a supraviețui, față de care dezvoltă un anumit tip de atașament, în funcție de modul în care mama/adulții respectivi vin în întâmpinarea nevoilor lui.

John Bowlby și mai apoi o pleiadă de psihologi, psihiatri etc au clarificat 3 sau chiar 4 tipuri de atașament.

Despre ce fel de nevoi vorbim? În afară de nevoia de a fi hrănit, schimbat și îngrijit pentru a supraviețui, există și relația care se stabilește între mamă și copil, modul în care mama răspunde.

Aceste tipuri / stiluri de atașament sunt foarte importante pentru că determină atitudinea pe care bebelușul o dezvoltă în fața vieții: cât de încrezător este el să exploreze lumea, câtă încredere o să aibă în el însuși și în ceilalți oameni, ce fel de relații va dezvolta atunci când va fi adult?

Și – ce ne interesează pe noi – determină tipul de persoane de care se va îndrăgosti.

Știți deja, că toată lumea spune, că suntem atrași irezistibil de acele persoane care ne reproduc climatul emoțional din copilărie. Acolo ne simțim noi familiar, când apare o asemenea persoană ni se aprind „beculețele”, ni se pare că o cunoaștem dintotdeauna și că nu mai putem să trăim fără ea. De fapt, familiară nu e neapărat persoana, ci modul în care ne face să ne simțim.

Și hai să vedem care sunt aceste stiluri de atașament, ca să vedem dacă se verifică teoria.

• Atașamentul sigur – atunci când mama (să o numim generic) este o ființă echilibrată și comunică foarte bine cu copilul ei. Îi înțelege nevoile și i le îndeplinește, îl susține și îl îngrijește astfel încât copilul capătă încredere în sine și în relație, are încredere să exploreze lumea, va fi un adult independent, armonios, un om de încredere care cel mai probabil va avea relații frumoase și armonioase;
• Atașamentul evitant – când mama, din motive diverse, nu poate veni în întâmpinarea nevoilor copilașului – nu îl înțelege, nu se simte în stare. Poate din oboseală, poate este nevoită să lucreze, poate mai are și alți copii, poate nu și-a dorit foarte mult copilul sau așteptările ei au fost copleșite de realitate – sunt foarte multe posibile motive, cert este că reacția ei este să respingă copilașul în mod repetat. Acesta nu e sigur că i se va răspunde așa cum are nevoie atunci când vine spre mamă și, decât să sufere că va fi respins, învață să se descurce singur. I se împlinesc nevoile de supraviețuire, dar nu și pe acelea de a relaționa. El crede că nu merită să fie iubit și preferă să aștepte să fie abordat, ca să aibă ocazia de a refuza… pentru a nu fi rănit mai târziu…
• Atașamentul anxios – când mama este ambivalentă – ba e deschisă și disponibilă, ba închisă și rece. Copilul nu știe ce să mai creadă, tot timpul e speriat că va fi respins, dar totuși are și momente în care este primit. Trăiește într-o frică și într-o dorință neîncetată, nu e deloc interesat să exploreze lumea, doar să „stea la prindere”, astfel încât să-i fie pe plac acestei mame indecise. La maturitate, genul acesta de copil devine un adult obsedat de relații, extrem de atașat și de gelos să nu piardă persoana de care s-a îndrăgostit, vrea s-o controleze, să-i știe fiecare pas, e disperat să nu piardă relația.
• Există și un al patrulea tip de atașament, care însă e mult prea dezordonat ca să putem vorbi despre el atât de ușor. Sunt copii care au fost crescuți în condiții emoționale grele, poate n-au avut pe nimeni care să fie constant lângă ei, poate au crescut la orfelinat sau poate au avut părinți alcoolici sau dependenți de droguri – ei devin greu de înțeles la vârsta adultă, se comportă ciudat, relaționează la limita patologicului.

Teoria m-a fascinat la început, după care au apărut întrebările:

• Dar cum se face că există frați, crescuți de aceiași părinți, care au stiluri de atașament diferite?
• Părinții nu sunt niște roboți, pot să se comporte în multe feluri, și chiar am văzut de multe ori părinți care nu-și tratează copiii în mod egal – au și ei preferințe, uneori comportamentul lor se schimbă drastic față de unii copii.
• Mie personal mi s-a petrecut să mă comport diferit față de iubiți diferiți… adică să fiu anxioasă cu cineva, evitantă față de altcineva…

Așa că probabil că această teorie explică multe, dar nu explică chiar tot. Aceste stiluri de atașament nu par să fie chiar atât de bătute în cuie, iar psihicul uman nu pare să se lase pus în scheme la fel ca orice alt obiect de studiu pe care încercăm să-l abordăm prin metoda de cercetare științifică…

Ei bine, ăsta a fost momentul în care m-am gândit la energia apei – cu atât mai mult cu cât unii psihologi care vorbesc despre stilurile de atașament, fără să le spună pe numele dat de Bowlby, le dau tot felul de alte nume metaforice, inspirate din lumea apei.

Stan Tatkin, unul dintre cei mai bine cotați psihoterapeuți și traineri de cuplu din lume, în discursul său de la TED, cu peste 1 600 000 de vizualizări pe youtube, spune:

„O relație poate supraviețui certurilor, dar nu poate supraviețui dacă se pierde siguranța, sentimentul de securitate.”

Vorbește și el despre 3 stiluri de relaționare: ancora, insula și valul. Citesc în video câteva pasaje revelatoare din cartea lui Configurați pentru iubire.

Apoi, în minunatul bestseller Primește iubirea pe care o dorești scrisă de Harville Hendrix și Helen Hunt – ei au elaborat o teorie numită Imago, care explică și mai amănunțit modul în care se formează o relație de cuplu și vin cu soluții excepționale pentru a repara ce e de reparat – vorbesc despre dinamica „Țestoasă – Grindină” – și vă citez un pasaj:

În mod similar, pe măsură ce am întâmpinat provocări cu părinții intruzivi sau neglijenți în copilărie, ne-am adaptat pentru a ne proteja de răni emoționale, fie prin minimalizarea sentimentelor noastre (încremenirea/ înghețarea sau a face pe mortul), fie prin maximizarea lor (lupta sau fuga). În Imago, noi îl numim Țestoasa pe cel care minimizează, iar pe cel care maximizează, Grindina. Vocea inconștientă din interiorul Grindinei spune: „Mă duc să-mi fac partenerul să-mi acorde mai multă atenție și iubire ridicându-mi vocea și exprimându-mi sentimentele și gândurile cu multă energie”. În același timp, vocea inconștientă din interiorul Țestoasei spune și ea: „Îmi voi face partenerul să-mi onoreze limitele, retrăgându-mă și mai mult în carapacea mea izolată, excluzându-l din spațiul meu personal și încercând să rezolv lucrurile de unul singur”. Dinamica Țestoasă–Grindină sfârșește prin a se perpetua cu consecințe drastice: cu cât mai mult se retrage Țestoasa, cu atât mai mult se revarsă Grindina, și invers, exacerbându-și anxietatea reciprocă. Și, bineînțeles, fideli naturii oscilante a energiei opușilor într-un câmp relațional, Țestoasa și Grindina se îndrăgostesc.

Ancoră, insulă, val, țestoasă, grindină… toate au legătură cu sfera apei!

Mă gândesc, de asemenea, la starea de îndrăgostire – care este o stare de grație, iar unul dintre simbolurile revărsării grației divine este ploaia!

Apa, de care depinde Viața a tot și toate, coboară din cer – curăță, eliberează, purifică, hrănește, transformă…

Însă apa, prin ea însăși, nu are formă, ea are tot timpul nevoie de ceva care să o conțină și – foarte important – să-i de o direcție.

Așa că, dacă modul în care relaționăm poate fi pus în cuvintele unui simbolism acvatic, mă gândesc să analizăm un pic mai atent: ce anume poate să dea o formă și o direcție relațiilor pe care le avem?

Poate că nu e de ajuns să ne oprim și să ne bucurăm atunci când am întâlnit pe cineva și ne îndrăgostim și avem o relație, și ne-ar fi de mare ajutor să ne întrebăm: ce ne învață această relație, de ce a apărut un anumit sentiment și o anumită atracție în viața noastră?

Cu atât mai mult dacă ne-am îndrăgostit de „cine nu trebuia” – înseamnă că persoana respectivă ne este inaccesibilă, iar undeva, în adâncuri, noi credem despre noi că nu merităm să fim în centrul atenție cuiva, că nu merităm să ne fie îndeplinite nevoile interioare, pentru că am fost prea mult învățați că nu contează, că nu contăm.

A fi atrași și îndrăgostiți de cineva nu este ceva incontrolabil – cum am spus, sentimentele și relațiile sunt ca apa – altceva trebuie să le controleze și să le dea un sens.

Ce anume? Conștiința noastră de sine, faptul de a trăi cu intenție, a avea un scop.

E momentul să devenim conștienți de mecanismele interioare care ne fac să fim atrași de ceilalți, să le controlăm noi pe ele, nu ele pe noi.