puteredefemeieCe făceam când eram foarte mici și aveam un deranj? Nu aveam mijloacele de a ne exprima nuanțat, nu știam să vorbim, nu puteam avea singuri grijă de noi. Ni se părea normal ca rezolvarea să vină din afara noastră, iar metoda prin care le atrăgeam atenția celor care ne-ar fi putut sări în ajutor era țipătul. Cu cât urlam mai tare, cu atât aveam mai multe șanse să fim salvați.
Ea îl sună. El nu răspunde. O oră, două… patru. Ea intră în panică, sună pe toată lumea sau fierbe în suc propriu – conform tipologiei sale, nu e relevant. Furia și frustrarea urcă la cote maxime. În fine, răspunde și el. În loc să-i spună cât de îngrijorată este că nu știa nimic de el, deoarece el este cea mai importantă ființă din viața ei – și alte lucruri drăguțe care poate l-ar încânta și i-ar crește stima de sine de care el are atâta nevoie –, revarsă asupra lui potopul de reproșuri. Cu „stare”. Așa că el, în loc să o liniștească și să o asigure că totul va fi bine, oferindu-i brațele protectoare de care ea are atâta nevoie, sare să se apere. Iese ditamai scandalul, în urma căruia amândoi sunt sleiți. Ce conexiune, ce comunicare, de unde pace și prietenie… iubirea e undeva departe.
Protagoniștii pot fi între 16 și 88 de ani – poate mai puțin, poate mai mult. Cu toții am trecut prin asta, cu diverse variații pe temă, sunt sigură că știți despre ce vorbesc. De ce ne fură peisajul și ne trezim când e prea târziu ca să mai sperăm că nu vom intra în zona de conflict? Și mai ales de ce e important să vorbim despre asta tocmai acum? Că „țara arde… etc”. Este, pentru că pacea la nivel global se construiește din milioane de păci mai mici, păcile de la noi de-acasă, din spațiile în care ne creștem pe noi și pe copiii noștri care vor fi în stare să facă acea lume mai bună în care sperăm cu toții să trăim frumos. Nu avem altfel cum. Conflictele cresc acolo unde cineva nu înțelege cum să-l primească și pe celălalt în lumea lui, pentru că nu-și înțelege propriile emoții și nu știe cum să le gestioneze.
Autorii bestsellerului internațional Primește iubirea pe care o dorești, Harville Hendrix și Helen Hunt, au completat noua ediție a cărții (care va apărea cât de curând) cu mai multe informații din sfera neurologiei, punând aceste situații în cârca a ceea ce ei numesc „creierul vechi”. Este cel care operează în afara conștiinței, îndeplinind funcții de bază cum ar fi respirația, înghițirea, bătăile inimii, presiunea sangvină și alte funcții vitale. De asemenea, el face legătura din creierul „nou” și restul corpului. Principala sa preocupare este autoconservarea și siguranța. Aflat într-o continua stare de alertă, creierul vechi își pune în permanență întrebarea: „E o situație sigură sau periculoasă?” Este doar vag conștient de existența lumii exterioare, nu-și dă seama dacă ceea ce experimentează este real sau imaginar, nu înțelege diferența dintre „atunci” și „acum”, nu știe de glumă. El declanșează majoritatea reacțiilor spontane.
Se pare că atunci când ne ia valul de emoții, cădem sub influența creierului vechi, care își amintește imediat de o situație asemănătoare din copilărie, când mama sau tata – persoana de care depindeam în mod esențial pentru a supraviețui – ne-a abandonat sau ne-a făcut ceva care ne-a făcut să suferim. Creierul vechi nu înțelege timpul. Nu-și dă seama că nu mai suntem copii, iar partenerul nostru nu e mama sau tata. Pur și simplu intră pe modul „alertă” și îi ia ceva timp până când cavalcada de emoții este preluată de creierul conștient, care încet-încet face ordine și aduce pacea în sistem.
Nu e neapărat nevoie să fim atât de neajutorați în fața reacțiilor creierului vechi. Pe măsură ce ne maturizăm și devenim tot mai conștienți, putem să trecem totul prin filtrul rațiunii, care ne va menține într-o zonă din ce în ce mai sigură. Așa ceva chiar este posibil prin antrenament. De altfel, e în interesul nostru să învățăm să ne înțelegem emoțiile și să le controlăm, altfel, după cum s-a văzut în exemplul de mai sus, obținem exact rezultatul contrar. Ea își dorea protecție și asigurări, el tânjea după încredere și susținere. Niciunul nu va obține ce are nevoie pe calea conflictului, ar fi de preferat ca fiecare să „vorbească frumos”.
Cei doi autori despre care vorbeam mai sus au creat o terapie de cuplu pe care o numesc Imago, care îmi place din ce în ce mai mult. Conform teoriei lor, motivul pentru care suntem atrași de o anumită persoană și ne îndrăgostim de ea este că regăsim în prezența acesteia climatul emoțional familiar din prima copilărie – situație pe care toți îndrăgostiții o exprimă prin bine-cunoscutele cuvinte: „Parcă te-aș cunoaște dintotdeauna”. Cu cât cineva seamănă mai bine cu persoana care ne-a crescut, cu atât sunt mai mari șansele să „nu putem trăi fără el/ea”.
Mai există încă un motiv care creează atracția. Acea persoană întruchipează de asemenea niște trăsături pe care din varii motive noi nu ne-am dat voie să le exprimăm în noi înșine – un fel de „sine pierdut” al nostru, pe care suntem bucuroși să-l vedem manifestat atât de liber, așa cum ne-am dori să putem și noi. Dar încântarea descoperirii acestor calități se va ciocni destul de repede cu mecanismele cu care ne-am obișnuit să le blocăm… și în loc să ne încânte, acestea încep să ne sperie/enerveze, să ne umple de neliniște în orice caz. Ce-o să facem? O să-i scoatem ochii celuilalt că poate fi așa cum noi nu putem, câtă vreme n-o să înțelegem de ce simțim așa.
Dar să revenim la oile noastre. Mi se pare important de observat: când țipă? Când se regăsește într-o situație asemănătoare din punct de vedere emoțional cu una din trecutul îndepărtat. În exemplul nostru, ea țipă pentru că se simte abandonată, el pentru că se simte atacat. Orice situație pe care creierul vechi o percepe ca amenințătoare îi dă semnalul care îl activează. Când suntem stresați, când ne simțim amenințați, șansele să cădeam în modul de acțiune al creierului vechi sunt foarte mari. Ce vom face atunci?
1) Ni se va părea normal că celălalt trebuie să facă ceva pentru ca noi să ne liniștim;
2) Vom țipa cât putem de tare pentru a-i atrage atenția.
Numai că pentru o relație între doi oameni maturi aceste lucruri nu mai sunt valabile. Nu putem să ne comportăm ca niște bebeluși, nici noi nu vrem să fim tratați ca niște părinți îngrijitori de către persoana iubită. Avem nevoie să devenim conștienți de emoțiile noastre, să știm să le spunem pe nume, să ni le asumăm și să fim noi înșine cei prin care survine liniștirea. Așa o să putem să-i înțelegem și pe ceilalți, să-i ajutăm să se vindece ca să ne poată ajuta și ei pe noi. Avem nevoie să construim relații sănătoase și sigure, să cultivăm iubirea și să o înmulțim. O lume mai bună începe cu fiecare relație între doi oameni. Cred că e mai important ca oricând să învățăm să iubim cu adevărat.
Acum, că am înțeles de ce țipă și de ce țipăm, urmează un potop de întrebări: e de ajuns să înțelegem ca să ne și modificăm comportamentul? Ce facem dacă noi ne controlăm iar celălalt nu? De ce anume avem nevoie ca să construim o relație armonioasă, bazată pe încredere și siguranță emoțională? Există, de fapt, niște instrumente cu ajutorul cărora se poate crea așa ceva? … La toate acestea și multe altele răspunde cartea despre care v-am vorbit. Dacă aveți ediția veche e deja foarte bine, iar dacă vreți să aflați ceva mai mult, o să apară și ediția completată în curând.
puteredefemeie
