puteredefemeiePoate cea mai puternică idee despre comunicare peste care am dat vreodată este aceea că lucrul pe care și-l dorește orice om în primul rând, atunci când interacționează cu cineva, este să se simtă important. Mai mult decât atât, e posibil ca, dacă îl faci să se simtă prost, mesajul tău să nu mai ajungă niciodată la el, chiar dacă îi spui adevărul.
Stați puțin, vreți să spuneți că dacă vreau să comunic trebuie neapărat să manipulez? Păi ce facem aici, expunem idei sau ne periem egourile?! Ei bine, nu știu câți dintre noi se pot lăuda că au scăpat de ego, iar eu una, chiar dacă îmi dau seama imediat când cineva mă perie, constat instantaneu cum cuvintele pe care le spune parcă-mi alunecă prin creier precum o salată de roșii asezonată cu ulei de măsline extra virgin. Încep să torc ca o pisică gâdilată pe burtă, câmpul atenției se focusează pe interlocutor – vreau să aud mai mult.
Până la urmă este nevoia de a fi respectat înainte de orice, sentimentul că ai dreptul să fii, care de fapt e chiar definiția iubirii. Dacă îți pasă de cel căruia ai să-i spui ceva, o să te gândești la felul în care vede el lumea, la reacția pe care o vor trezi în el vorbele tale și îți vei adapta mesajul astfel încât să te asiguri că te înțelege cu adevărat.
Definiția comunicării presupune că un mesaj trebuie să ajungă în conținutul său nealterat din punctul A în punctul B. Ceea ce trebuie adaptat la interlocutor este forma mesajului, nu conținutul său. Aici intră cuvintele pe care le alegi, intonația, volumul vocii, mimica, gesturile…
Mă întreb, cine se plânge că trebuie să țină cont de sensibilitățile interlocutorului și i se pare revoltător să-și adapteze mesajul, de fapt pe cine protejează: adevărul sau propriul ego? Nu e o dovadă de generozitate și noblețe să te gândești mai întâi la celălalt decât la tine chiar și atunci când vorbești?
Dar oamenii nu comunică neapărat când vorbesc, ei pur și simplu se exprimă. Nu dau mai departe idei clare la care s-au gândit, ci le descoperă în timp ce se manifestă, de fapt deschid gura pentru a căuta, nu pentru că au găsit. Emoțiile îi asaltează, lumea interioară dă pe-afară și se trezesc vorbind. Și cea mai mare dovadă de prietenie pe care o așteaptă din partea celorlalți este să fie ascultați și înțeleși!
Cu cât persoana în fața căreia ne „descărcăm” e mai apropiată, cu atât ne permitem să fim mai mult „noi înșine”.
M-a izbit un pasaj din „Ce se întâmplă în iubire” de Alain de Botton, care spune:
„Acuzațiile pe care le îndreptăm împotriva celor pe care-i iubim nu au niciun fel de logică. N-am spune lucruri atât de nedrepte nimănui altcuiva pe pământ. Însă reproșurile noastre sunt o formă ciudată de intimitate și de încredere, un simptom al iubirii înseși și, în felul tipic fiecăruia dintre noi, o manifestare pervertită a implicării. În timp ce-i putem spune ceva rezonabil și politicos oricărui străin, doar în prezența persoanei iubite credem din toată inima că avem îndrăzneala de a fi extravagant și nemărginit de nerezonabil.”
Paradoxal, cu ființa despre care spunem că ne este cea mai dragă și iubită suntem cel mai puțin dispuși să ne supraveghem limbajul. Și ne așteptăm ca revărsării de „sinceritate” să i se răspundă cu maximum de toleranță. De fapt, reacția interlocutorului dă măsura reușitei noastre în comunicare.
Câteodată, ambele părți ale dialogului sunt atât de conflictuale că se vede de la o poștă că n-au nicio șansă să se înțeleagă – și ăsta ar trebui să fie un semnal că este nevoie să se retragă fiecare în spațiul lui, să se liniștească și să-și clarifice intențiile.
Ar fi păcat ca întâlnirea cu celălalt să fie irosită din neputința fiecăruia de a înțelege unde începe și unde se termină. Nu mai suntem copii, să nu știm foarte bine unde vrem să ajungem și cum.
E atât de prețios să reușești o conexiune profundă cu cineva și atât de trist când un asemenea dar este pierdut din cauza unor cuvinte prost spuse într-un moment de rătăcire. Uneori nu se mai poate face nimic. Arta de a spune cuvinte chiar e o arta, iar puterea de a se controla, în orice domeniu, e apanajul celor puțini.
Comunicarea nu înseamnă numai să spui ce ai de spus, ci să adaugi mesajului tău ingredientele necesare pentru a te face înțeles. Ești în gară, știi că pentru a ajunge undeva trebuie să te urci într-un tren – dar nu te urci în trenul de Cluj dacă vrei să ajungi la Constanța. Nu iei orice tren. Dacă nu știi unde duce, mai bine nu iei niciun tren. Mai bine taci.
Acum, degeaba-ți spun că am încredere în inteligența ta, tot o să te superi pe mine că ți-am spus atât de abrupt să taci – vezi câtă putere au cuvintele, chiar și când doar le citești undeva.
Pentru mine a fost o revoluție să descopăr într-o zi că nu e necesar să spun absolut tot ce cred și gândesc, că nu mi se mai cere să dau raportul complet ca în copilărie. Că pot să-mi păstrez pentru mine unele lucruri, că pot să-mi creez o lume interioară de care să știu numai eu, o lume din care să-mi extrag puterea și sensul.
A comunica bine înseamnă de fapt a ști cine ești și ce vrei, a fi atât de bine închegat încât să-ți poți permite să te bucuri de libertatea de a-i lăsa pe ceilalți să fie exact așa cum sunt.
Sursa foto
puteredefemeie
