puteredefemeieAhh, acele momente de grație, când te simți de parcă ai fi „ales”, când dintr-odată lumea pare un loc bun, în care simți că ai putere să înfăptuiești lucruri extraordinare, când zâmbești oamenilor fără motiv și totul are atât de mult sens! Acele miraculoase începuturi ale Iubirii, motoarele care împing lumea, nu se compară cu nimic.
Păcat însă că nu durează la nesfârșit. Ne trezim din miraj mai devreme sau mai târziu, se schimbă lumina, dispare peisajul mirific, tonul vocii devine plat. Unde se duc iubirile când se duc?! Depinde ce ne-a adus împreună.
Inițial, oamenii se cuplau pentru nevoi simple, cum ar fi procrearea și supraviețuirea fizică. Bărbații vânau și protejau femeile care le purtau urmașii și în plus adunau lemne, culegeau fructe și rădăcini, poate și găteau rudimentar la focurile pe care ei începeau să le facă. Relațiile nu durau mult – doar până când copiii începeau să meargă singuri. N-aveau ei timp de sentimente, important era să trăiască încă o zi. Nu băsmesc eu toate astea, unii antropologi susțin în urma unor studii serioase că așa stăteau lucrurile. Femeile nășteau mai mulți copii din tați diferiți, bărbații aveau nenumărați copii despre care habar n-aveau că sunt ai lor. Copiii erau crescuți de mame singure și tați ocazionali. Nu știm dacă erau fericiți, poate că nici nu-și puneau problema.
Însă totul s-a schimbat atunci când a apărut ideea de proprietate. Pe măsură ce oamenii au învățat să cultive pământul, să ridice case și să domesticească animale s-au legat de locuri, au început să se lege unii de alții. Au creau societăți, au vrut să-și extindă puterea. Alianțele au căpătat alt sens. Oamenii se cuplau pentru a căpăta siguranță economică și statut social. Căsătoriile erau aranjate după considerente politice de către „aparținători”.
Când o fi apărut iubirea? Când au început oamenii să se îndrăgostească, să-și aleagă perechea după „pofta inimii”? Oamenii de știință susțin că abia atunci când a apărut pentru prima oară ideea de democrație. Dacă ar fi să spunem pe scurt – atunci când oamenii au devenit conștienți de ei înșiși ca entități individuale care au drepturi. E greu de precizat un moment istoric în care s-a petrecut asta fără să pici în derizoriu, nu mă pronunț. Pare însă că ai nevoie în primul rând să-ți dai seama că ești cineva ca să poți să simți nevoia să fii neapărat cu cineva anume.
De aici încolo povestea devine tot mai complicată, relațiile au devenit din ce în ce mai importante, au o viață a lor care ne influențează total. Atât de importante încât terapia de cuplu își ia din ce în ce mai mult avânt. Și, până la urmă, de ce nu. Oamenii sunt ființe sociale, nu știu de ce am pune în discuție asta când nicio ființă umană nu poate supraviețui singură în primii ani de viață. Ne naștem și ne dezvoltăm în relații și asta ne marchează pentru totdeauna.
Multă vreme s-a pus problema că ar trebui ca relația de cuplu să ne împlinească nevoile sufletești, iar dacă nu făcea asta, atunci era clar că nu am întâlnit „persoana potrivită” și mai trebuie să căutăm. Asta până când a devenit clar pentru toată lumea că, în căutarea acestei „persoane potrivite” dădeam mereu peste aceleași tipare, de parcă am fi fost urmăriți de fantome. Ah, suntem tot noi, proiectați în ceilalți! Ce descoperire fundamentală! Atunci înseamnă că încheiem căutarea exterioară și începem să lucrăm cu noi înșine, să ne rezolvăm rănile interioare astfel încât să fim pregătiți să intrăm „curați și uscați” într-o relație cu adevărat semnificativă.
Dar cineva care s-a zbătut mult în aceste tipare știe că nu-i așa ușor să-ți găsești liniștea. Și cu atât mai puțin să găsești „pe cineva”. Alcătuirea noastră e atât de complexă, trebuie să jonglăm cu atâtea mingiuțe în același timp. E puțin probabil ca cineva care a avut relații toxice să ajungă să aibă brusc o relație fără probleme, de fapt unde există așa ceva? Relația de cuplu trebuie să devină un instrument de creștere, un cadru în care doi oameni se dezvoltă fiecare pentru el și amândoi împreună. Da, ne influențăm unii pe alții încontinuu, nu se poate altfel. Și prin aceste influențe creăm lumea.
„Ce legătură e între tine şi nefericirea, dezordinea dinlăuntrul tău şi dimprejurul tău? Ele nu au apărut singure. Tu şi cu mine le-am creat, şi nu societatea capitalistă, cea comunistă sau cea fascistă! Tu şi cu mine le-am creat, în relația noastră reciprocă! Ceea ce ai tu, în interiorul tău, a fost proiectat în afară, în lume; ceea ce eşti, ceea ce gândeşti şi ceea ce simți, ceea ce faci în existența ta de zi cu zi se proiectează în exterior şi constituie lumea. Dacă în interior suntem nefericiți, confuzi, haotici, prin fenomenul de proiecție aşa devine şi lumea, aşa devine şi societatea, deoarece societatea este produsul interrelației noastre; şi dacă ea este confuză, egocentrică, limitată, naționalistă, noi aşa o proiectăm în afară, şi producem haosul în lume. Cum eşti tu, aşa este şi lumea! Problema ta este problema lumii.”
Asta spune Krishnamurti în Prima și ultima libertate. E atât de important să relaționăm armonios încât ar trebui să ne punem serios problema că de modul în care funcționează relația noastră de cuplu depinde pacea lumii. O nouă paradigmă a relației de cuplu pare să se nască din ce în ce mai mult. Relația este o entitate aparte, cu propriile nevoi, cu propriul ritm de creștere, de care cei care o creează trebuie să fie conștienți și responsabili. Noua generație de psihoterapeuți ai cuplurilor descoperă tot mai mult că dacă ai grijă de nevoile celuilalt înainte de ale tale, în mod miraculos și nevoile tale își vor găsi în sfârșit împlinirea, abia atunci.
Aud deja un cor de femei ostenite de atâtea sacrificii în urma cărora nu primesc nimic în schimb, pentru că bărbații lor înțeleg că li se cuvine să fie îngrijiți, și-și văd mai departe de ale lor. Cum vine asta?
Cred că e mai complex.
Sunt două motive pentru care ajungem împreună cu cineva: primul, că ființa de care ne-am îndrăgostit seamănă foarte mult cu o persoană semnificativă din prima noastră copilărie; al doilea, că ea exprimă și unele calități pe care noi încă nu am îndrăznit să le manifestăm, dar pe care ni le-am dorit dintotdeauna. Astfel sunt îndeplinite două condiții necesare pentru a începe să ne dezvoltăm în cuplu: avem climatul emoțional cu care suntem obișnuiți și care ne aduce sentimentul de familiar, plus idealul a ceea ce vrem să fim întruchipat în fața noastră. Ce combinație! Să trecem la treabă – ar zice Viața. Și dacă ne dăm seama, și dacă nu, tot acolo ajungem.
Oricum, câtă vreme numai unul dintre cei doi e dispus să lucreze cu sine, nu are încotro și trebuie să lucreze singur. Nu cred că există evoluție în cuplu câtă vreme numai unul dintre cei doi vrea să evolueze. Cel care încă nu-și dă seama îl pune pe celălalt în ipostaza de a-l crește, ca un părinte iubitor. Depinde de fiecare cât este de dispus să facă asta, depinde de cât de important este pentru el să fie în acel cuplu. Și mai cred că, atâta vreme cât doi oameni nu-și dau seama pentru ce se află împreună, cad într-una dintre paradigmele preistorice de cuplu, oricât de mult ar vrea să spună că nu-i așa.
Am rezumat foarte sumar câteva elemente din teoria Imago, dacă vă interesează subiectul putem reveni, iar până atunci vă recomand două cărți. Plus Krishnamurti, dacă tot l-am citat. Tot ce am scris mai sus mi-a trecut prin cap citind introducerea de Harville Hendrix la cartea lui Stan Tatkin. Nu putem avea relații sănătoase dacă nu studiem despre relații. Până când s-or înființa școli pe tema asta, să avem spor la citit!
puteredefemeie
