puteredefemeieÎn filmul What Dreams May Come, Robin Williams se duce până-n iad pentru a-și salva iubita (în iadul ei, unde era ciudat și rău, și de unde ea nici măcar nu putea să-și imagineze că ar putea scăpa, dar el știa că nu e bine – adică, da, el știa mai bine care era binele ei, dar asta e o altă discuție…). Mi se pare o metaforă cutremurătoare a ceea ce ar putea însemna sacrificiul în iubire.
De ceva vreme sunt preocupată să aflu tainele iubirii adevărate; dacă tot am eșuat de atâtea ori, măcar să documentez fenomenul în timpul care mi-a rămas. Mă întreb cinstit: cât de mult (și ce, mai exact) aș fi dispusă să sacrific în numele Iubirii? La ce aș renunța – din fricile, din limitele, din micimile mele – astfel ca în viața mea Iubirea să-și facă lucrarea ei? Adică: să purifice, să creeze, să-mi înalțe sufletul…
Ne-am obișnuit să aducem iubirea în cotidian, să o interpretăm prin gesturi mici, să credem că e un fel de anexă a vieții. Avem atâtea de făcut, ea să ne aștepte cuminte acasă, ca o pisică de apartament.
Ce-am găsit să fie-al meu
Cei mai mulți dintre noi credem că a găsi persoana potrivită și a trăi fericiți până la adânci bătrâneți este suprema definiție a iubirii. Trăim pentru ea, o căutăm toată viața. Și când ea se dovedește a fi doar o poveste, tot nu ne potolim. O luăm de la capăt, poate a n-șpea oară e cu noroc. Ceva din noi se încăpățânează să creadă – fără a cerceta – că „acea persoană” trebuie să existe undeva și pentru noi.
Ce dezamăgire de fiecare dată pentru cei care vor ca iubirea să fie „la fel ca la-nceput”. N-are cum. Sunt doar vânători de senzații. Iubirea lucrează prin om, îl aruncă-n cuptorul propriei deveniri. Ar putea să se transforme-n aur dacă și-ar da seama ce se petrece de fapt. Dar pentru asta ar trebui să-și mute privirea înăuntru.
Poate că undeva există „acea persoană” care să-ți trezească acel sentiment de certitudine că ai găsit ce căutai, pentru care să te duci până-n iad să o salvezi dacă e nevoie… dacă ești pregătit. Numai să ai grijă ca nu cumva persoana să nu dorească decât să fie lăsată-n pace, pentru că acea conexiune dintre suflete nu este reală – atunci e munca în zadar.
Să nu ne grăbim cu declarațiile – și mai ales cu așteptările – zic. Câtă vreme n-am intrat pe tărâmul sacrificiului de sine, câtă vreme ținem cu strășnicie la propriile limite, să nu emitem pretenții în legătură cu luna de pe cer.
Iubirea matură pare să aibă mai multă legătură cu dăruitul decât cu primitul.
Modelul suprem de iubire este iubirea sfinților care nu-și mai aparțin, care trăiesc prin lume ca și cum ar fi în trecere și pentru care orice este de făcut este bine așezat în ordinea lui Dumnezeu. Se pun în slujba oricui are nevoie fără să se gândească prea mult.
Iubirea matură pare să aibă mai multă legătură cu dăruitul decât cu primitul. Dăruitul se referă la oameni, primitul de la Dumnezeu. Ființa iubită este semn și simbol, e mesager. Tot ce face și tot ce zice este dialog cu Nevăzutul. Tot ce poți să-i dai și să-i faci, ție îți dai și îți faci de fapt. Fiecare renunțare la propriile limite de dragul ei naște-n tine catedrale.
Uneori poate dura ani mulți între două întâlniri. Dar întreaga viață nu-i decât o clipire și-o respirație în fața Eternității, nu-i așa?
Câtă vreme vom crede că iubirea e doar un sentiment, ea va fluctua.
Câtă vreme vom simți că nu „obținem” lucruri prin iubire vom dovedi că nu suntem încă în puterea ei. Iubirea adevărată se trezește odată cu sufletul, de aceea ne construiește în fiecare zi.
Ea poate să ne pună în situații grele de viață, să ne testeze limitele în moduri extrem de variate, să ne facă să ne revoltăm. „Iubirea nu doare” – spune un titlu inspirat (din categoria „titlul promite, textul omite” – dar nu contează, titlul ăsta chiar e bun) – nu doare iubirea, doar egoul doare, și nu de puține ori cel/cea care ne-a trezit inima se comportă în feluri care nu ne sunt neapărat pe plac.
Ne-am obișnuit să fim comozi, să avem totul la un click distanță. Nu mai avem răbdare să ne lăsăm scufundați în trăirile noastre, să le contemplăm trecerea prin noi și să vedem cum ne afectează pentru a afla astfel cine suntem… cui îi mai pasă cine este, de fapt?
Iubirea asta ne învață, cu cât ne zgândărește mai tare cu ceva, cu atât are un mesaj mai important – ce unealtă fabuloasă este iubirea!
S-o lăsăm deci să lucreze prin noi așa cum știe, să-i deschidem calea și să nu încercăm să-i arătăm noi parcursul, pentru că ea știe mai bine pe unde trebuie s-o ia.
puteredefemeie
