puteredefemeieVisăm să ne privim/ iubim ca de la egal la egal, să ne construim împreună Opera vieții, să ne bucurăm unul de altul, și când colo, intrăm în relații în scopul de a ne cunoaște și a ne vindeca, suferim în loc să zidim, judecăm în loc să ne bucurăm, vrem să reparăm în celălalt ceea ce de fapt ar trebui reparat în noi.
Deja cred că nu mai e o noutate pentru nimeni să afle că în relația sa de cuplu reface climatul emoțional din copilăria timpurie, că, dacă au rămas cumva lucruri nerezolvate de atunci, ele sunt aduse pe tapet pe scena vieții întocmai ca pe vremuri, special pentru a fi rezolvate.
Atragem ca niște magneți exact acele ființe care se aseamănă cu mama/ tata, special pentru a înțelege acum, la vârsta adultă, ceea ce nu am putut procesa în copilărie. Răni demult uitate, tristeți neconsumate, felii de viață cărora e nevoie să le descoperim sensul. Însă cum se petrece asta, mai exact, nu e atât de clar de descoperit.
Puțini sunt cei care sunt cu adevărat pregătiți vreodată să fie părinți.
Apariția unui bebeluș e, de multe ori, un eveniment mult prea greu de gestionat din punct de vedere fizic, darămite emoțional.
Bebelușul scoate din mama lui tot ce aceasta știa și ce nu știa despre ea însăși, și, în iureșul de hormoni de alăptat, plus scutece de schimbat, plus privare de somn și ploaie de sfaturi necerute din toate părțile, s-ar putea să fie un miracol ca proaspăta mămică să apuce să simtă că trăiește un miracol. Trebuie să facă față.
În funcție de cât este de bine închegată ca personalitate, ea va ști sau nu să-i explice puiului prin ce trece, va reuși să-l cuprindă în existența ei și să-l facă să se simtă bine-venit sau dimpotrivă, va lupta mai tot timpul cu durerea surdă că s-a sacrificat pe sine pentru a aduce pe lume o nouă viață. Că și-a pierdut pentru totdeauna „libertatea” pe care n-o va mai regăsi nicicând. Reacția tatălui este, și ea, hotărâtoare.
Copilul mamei care n-a reușit să-și integreze puiul se va lupta, și el, cu o vinovăție surdă, atrăgând la vârsta adultă ființe care să-i aducă la suprafață conflictul atât de acut, încât singura scăpare va fi să conștientizeze într-un final că are dreptul de a fi exact așa cum este și că merită locul lui în lume indiferent dacă altcineva îi permite sau nu aceasta.
Până nu-și rezolvă problemele, nu are cum să fie un om complet în cuplu: va regresa în copilărie, devenind defensiv. Se va simți nedreptățit. Se va apăra. Se va revolta. Un amestec de „lasă-mă în pace” cu „te vreau neapărat” va pune stăpânire pe viața sa. Prins în capcana propriei neputințe, va perpetua iar și iar aceleași tipare… și le va da mai departe copiilor săi. Și tot așa… până când va decide că nu are nicio vină și chiar are locul lui pe pământ.
Sunt două atitudini care îmi vin în minte apropo de asta: una matură, asumată, în care decizi să-ți iei soarta în propriile mâini și îți dai seama că nimeni din universul ăsta nu e dator să-ți dea și să-ți facă nimic, și alta, infantilă, în care sari de fund în sus că nu ți se răspunde așa cum vrei și exact acum. Acestea două, în cuplu.
Când ești matur emoțional într-o relație de cuplu, atunci când constați că celălalt nu este așa cum vrei și nu-ți oferă ceea ce consideri că ai nevoie, poți alege dacă dorești sau nu să continui acea relație. Dacă o continui, înseamnă că ea îți aduce totuși ceva valoros, și atunci, față de imperfecțiunile celuilalt ai o atitudine de părinte înțelegător. Îi oferi tu primul celuilalt ceea ce are nevoie, îl cuprinzi așa cum tu ai vrea să fii cuprins. Poate să funcționeze, poate să nu. Însă tu te alegi cu recâștigarea puterii față de propriul eu.
Când încă nu te-ai dezvoltat suficient interior, într-o relație în care celălalt nu face cum vrei tu, vei fi mereu afectat de comportamentul lui, fericirea ta va atârna de toanele imprevizibile ale celuilalt, vei fi la mila sa. Te vei plânge că nu ești iubit fără să-ți treacă prin cap că nici tu nu iubești, de fapt, ci doar aștepți să fii iubit. Te vei simți victima neconsolată a unei karme pe care n-o înțelegi, te vei răzvrăti și te vei zbate în zadar, pentru că rezolvarea nu vine niciodată din afară, ci numai din hotărârea fermă de a fi, în sfârșit, cine ești.
puteredefemeie
