puteredefemeieOk, nu e de cocoș, e de păun – n-am găsit de cocoș, dar nu mă supăr, păunul arată mai bine în orice caz, și oricum amândoi simbolizează exact ce trebuie. Atâta m-am sucit și m-am învârtit cu titlul ăsta, și-atâta nu voiam să par pissed off, dar până la urmă… „pana mea” (sau a cocoșului/păunului), chiar vreau să vorbesc despre asta! Ce simt când mi se fac reproșuri, cum mă simt când îmi vine să le fac și de ce mă antrenez mereu să nu alunec în capcana lor.
Pentru că, da, am fost o mare „reproșatoare”, pentru că mi se părea că e important să „am dreptate” și pentru că pe calea asta n-am ajuns niciodată la niciun rezultat. Iar acum constat că nici eu nu le tolerez, pentru că ne distrug relațiile și ne consumă nervii degeaba.
Și cât de victimă eram eu. Câtă energie aveam pentru a-mi susține cauza. Cât de clar știam să-i explic omului unde greșește și cum ar trebui să fie și ce să facă el pentru a fi și noi un cuplu fericit. Și cât de în zadar a fost totul. Cu cât eram mai înfocată, cu atât îl pierdeam mai mult.
Critica, reproșurile și nemulțumirea nu trezesc, nu atrag și nu apropie iubirea. Se vindecă prin iubire, dar prin iubirea pe care o dăruim, nu prin cea pe care o primim… pentru că atunci când simțim o panoplie de emoții negative, oricât de mult ne-ar iubi cineva, tot nu vom fi în stare să apreciem. Odată porniți pe drumul frustrării, vedem numai ce nu avem, și nu ne putem bucura de ceea ce primim, nici nu ne dăm seama că primim, de fapt.
Și cum aș putea să dăruiesc iubire? Pot să mă trezesc într-o zi și să zic: „gata, de azi m-am hotărât să iubesc”? Faptul că sufăr e deja un indiciu care mă poate face să decid: „eu nu mai vreau să trăiesc așa”. Dar să iubesc la comandă… mai greu.
Singurul lucru care mă ajută pe mine este să lucrez cu emoțiile mele – adică, prin toate mijloacele pe care le caut și le cunosc, să fac toate eforturile pentru a mă liniști, să intru într-o stare de calm, de armonie. Să caut lucrurile care mă împlinesc, să trezesc în mine bucuria și sensul. În momentul în care intru în pace cu mine, constat că nu mai am nevoie să fiu în conflict nici cu ceilalți, iar oamenii care-mi erau aproape, continuă să-mi fie aproape.
Când ești în pace cu tine, e mai ușor să-i ierți pe ceilalți, să-i înțelegi și chiar să-i iubești. Și n-ai nevoie de nimeni ca să faci pace cu tine.
Am suferit foarte mult pentru că nu am înțeles cum să pun la treabă iubirea. Nu-mi dădeam seama care e rostul ei, aș fi vrut să mă înfrupt din ea la nesfârșit, nu pricepeam de ce lucrurile nu se petreceau așa cum voiam eu. Nu aveam răbdare să-l las pe celălalt să fie așa cum era, cred că nici nu mă interesa. Nici nu-mi dădeam seama, dar de fapt aș fi vrut să mă folosesc de el, să fie la dispoziția dorințelor și nevoilor mele în orice moment.
Păi, mă gândeam, nu fac și eu la fel? Nu-i dedic eu tot timpul și toată energia mea? Nu sunt eu absolut și total disponibilă pentru el? De ce nu-l interesează „darul” meu? Și mai ales, de ce nu i se pare normal să facă și el la fel? Iubirea adevărată n-ar trebui să fie împărtășită? Unde greșeam?
În mod surprinzător, când începem să suferim și să dăm rateuri în iubire, ar trebui să ne gândim că putem mai mult. Să dăm, nu să primim. Pentru asta avem nevoie să ne întoarcem în sine, nu să-l învinuim pe celălalt că nu e așa cum „trebuie”.
Relația de cuplu este cea mai bună oglindă, ea îmi arată exact în ce etapă mă aflu. Dacă nu-mi place ce văd, trebuie să lucrez ca să-mi placă – cu mine, nu cu celălalt. Funcționează foarte simplu: tot ce am să-i reproșez celuilalt, este problema mea, de fapt. Dar trebuie să fiu foarte sincer și curajos să-mi dau seama de asta. E mult mai ușor să facem reproșuri decât să ne dăm seama că avem o problemă și eventual că avem nevoie de ajutor.
Pentru că, de cele mai multe ori, ceea ce avem de făcut nu e chiar așa de evident, e nevoie de răbdare și înțelegere – pentru noi înșine în primul rând.
Exemplu: îmi vine să-i reproșez celuilalt că nu-mi acordă suficientă atenție. Ok, asta poate să însemne că nu sunt suficient de importantă pentru el, dar, dacă m-aș opri aici, ce-aș rezolva? M-aș bucura de atenția pe care i-am cerșit-o, eventual printr-un reproș? Altă treabă n-am în timpul pe care, iată, l-am câștigat?
Așa că mă gândesc: care este acel lucru important pentru mine căruia eu nu-i acord suficientă atenție? Ce parte a sufletului meu neglijez, și ca urmare a acestui fapt simt un gol? Meditând cu răbdare, s-ar putea să descopăr ceva care mă împlinește chiar mai mult decât atenția pe care mi se pare că n-o mai primesc. Și să mă bucur simplu de viața mea.
Thanks Pavel for the lovely pic <3
puteredefemeie
