Iubim o dată, de mai multe ori… o singură persoană, mai multe… pe rând sau pe toate deodată?

„Ar fi păcat de Dumnezeu să țin doar pentru mine așa splendoare de bărbat” – gândeam eu, generoasă și naivă, îndrăgostită de un exemplar debordând de frumusețe și vigoare masculină. Asta n-a împiedicat-o pe cea care a urmat să-l ia cu totul și să rămână cu el până în ziua de azi.

Nu știu dacă sunt fericiți. El nu mai e așa spectaculos – au trecut și anii, oricum. Am suspinat și l-am dorit o vreme, recunosc. Apoi a apărut și la mine acel bărbat care mi-a șters toată istoria sentimentală până la grădiniță, precum și toate tendințele libertine. Pe acesta mi-l doream doar pentru mine, mă sufocam și la gândul că l-aș putea pierde cumva.

Ce credeți că s-a petrecut? Exact, căci de ce ți-e frică nu scapi. Mă rog, nu din cauză că ar fi sărit pârleazul – dacă o fi făcut-o, a fost discret – ci din cauză că a murit iubirea.

Și, unde se duc iubirile, când se duc?!

Mă întreb din nou, având în vedere că zilele trecute m-am intersectat, după multă vreme, cu frumușelul despre care vă povesteam mai sus. Încă mai avea acea charismă răvășitoare, ca dovadă că era înconjurat de dudui… cu care păstra limitele decenței, sub privirile aparent îngăduitoare ale aparținătoarei.

N-am simțit nimic. Nicio emoție, nicio dorință. Abia am schițat un salut. Îmi amintesc de vremea când eram îndrăgostită de el… odată, am trăit o stare vecină cu extazul realizând că mă aflu într-un spațiu în care, cu doar câteva ore înainte, fusese și el. Cine era ființa ce ardea în iubirea paroxistică, liberă și generoasă, și cine este această ființă, total indiferentă, de acum? Ce s-a petrecut între timp? Cum este cu putință ca iubirile să moară? Chiar este cu putință, sau poate că aceea nu era iubire?

Unele iubiri sunt menite să dureze o viață, altele se sting așa cum s-au aprins…

Putem să numim iubiri acele atracții fulminante, care pot trezi în noi extrem de multă poezie, dar care totuși implică predominant hormoni? Există multe teorii care îmi umblă prin cap referitor la asta. Multe, dar parcă le scapă ceva. Desigur, dacă ar fi avut loc și alte moduri de interacțiune între cei doi, care să dea dovadă de o compatibilitate mai complexă, poate ar fi durat mai mult.

Depinde și de structura interioară a fiecărei ființe – unii sunt înclinați către comuniune, către împărtășire, alții au nevoie doar de momente speciale ca să se simtă împliniți, în rest sunt foarte bine cu ei înșiși, chiar le face rău dacă le ceri mai mult.

La întrebarea: „Cum e mai bine să fii, monogam sau poligam?”, răspunsul este: „Nu contează, oricum o să suferi”.

La întrebarea: „Cum e mai bine, să iubești o singură dată, sau de mai multe ori?”, răspunsul este: „Nu contează, oricum se va termina într-o zi”.

Chiar dacă cei doi rămân cei mai buni prieteni, chiar dacă lasă în urma lor o operă minunată, iubirea nu va mai fi ca-n prima zi. Și, în adâncul sufletului, oamenii după asta tânjesc. Cei mai mulți deja nu mai recunosc, dar nu au un răspuns ferm la întrebarea dacă sunt fericiți.

Când trăiești o iubire proaspătă, răspunzi neîntrebat. Fericirea e cea mai puternică evidență.

Ce este acel ceva care ne face să vibrăm de bucurie și sens atunci când iubim? Care trezește în noi avânturi nebănuite și super-puteri care ne uimesc? De unde vine, unde se duce și, mai ales, pentru ce?

Misterul iubirii face parte din aceeași categorie cu misterul vieții, acela care face, în mod inexplicabil, ca toate elementele unei ființe să stea strâns unite laolaltă și să funcționeze atât de complex până în momentul morții, când „acel ceva” dispare și toate se descompun…

Uneori nici nu ne dăm seama că ne-am descompus într-o iubire. Ne aniversăm în fiecare an cu flori, cadouri și șampanie, dar cu din ce în ce mai puțină emoție… Nu mai putem retrăi minunea care ne-a unit, iar sărbătoarea începe să semene din ce în ce mai mult a comemorare.

Poate așa trebuie să fie, încearcă unii să ne convingă, mai bogați în cunoștințe și explicații. Poate că altceva este de fapt important.

Faptul că-mi scapă mereu printre degete mă face să mă gândesc că pun problema greșit. Poate că iubirea aceea intensă și zguduitoare de la început nu e făcută să dureze. Poate că nici n-am putea supraviețui încontinuu în ea. Poate că e doar un pretext. Poate trebuie să învățăm să vedem dincolo de ea.

Cum iubim? Cum putem, în toate felurile în care ni se dă, ar fi păcat să refuzăm iubirea. E prea puternic misterul și prea vine din miezul lucrurilor.

Nu există „trebuie” aici, nu este nimeni care să poată să dicteze o regulă, faptele atestă că posibilitățile sunt multiple și nebănuite. Întrebarea care rămâne relevantă totuși este: pentru ce?

Dacă iubirea vine din sursa tuturor lucrurilor, poate că povestea nu este între noi și acea ființă de care ne îndrăgostim, ci între noi și această sursă, care este și sursa noastră.

Iubirea care rămâne este aceea care ne construiește pe noi înșine, care ne face mai buni, care se vede că înflorește în noi și în jurul nostru. Care ar face această lume să fie un loc bun.

Iubirile voastre cum sunt?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like