puteredefemeieMama mea nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Tata, mai puțin zgârcit în declarații, totuși, zice că ea mă iubește foarte mult. Nu știu ce să zic, eu cred că e o crocodilă totală care mi-a pus de multe ori răbdarea la încercare (și eu pe a ei, de bună seamă), dar, trebuie să recunosc că, de câte ori vine, face cea mai bună supă cu găluște ever, fără să-i spun. Mâncarea mea preferată.
Oamenii își manifestă iubirea în fel și chip, și să găsesc pe cineva care să vorbească aceeași limbă a sufletului meu pare ceva de domeniul grației divine. Și, până la urmă, cum de ajung să simt iubirea pe care o primesc? De unde vine împlinirea?
În primă fază este absolut inexplicabil felul în care sunt atrasă de cineva. Nici măcar nu-mi dau seama ce se petrece cu mine. Odată, m-am îndrăgostit la prima vedere cu o intensitate cosmică – am dreptul să spun asta, de vreme ce sentimentul persistă, iată, deși au trecut aproape 30 de ani de atunci. N-am rămas împreună până la adânci bătrâneți – de altfel, nici nu se poate spune că am fost vreodată așa, căci aveam de înțeles multe alte lucruri între timp, se pare.
Câteodată stau să mă gândesc dacă nu cumva faptul că nu mi s-a dat nicio iubire „până la capăt” este tocmai pentru a mi se arăta astfel cât mai multe fațete ale acestei magnifice experiențe care este Iubirea. Pentru a o înțelege cât mai bine – știindu-se, la scară macro-universală, cât de mare este setea mea de a înțelege lucruri.
Altă dată m-am îndrăgostit pe nesimțite, zi după zi câte un pic, pentru a-mi da seama într-o bună zi că dau pe dinafară, că mă sufoc de iubire și explodez.
Altă dată, un foc mocnea în mine demult, așteptându-și rândul fără ca eu să știu, până când iubirea a ieșit la suprafață cerându-și drepturile fără s-o mai intereseze nimic…
Iubirea are legile ei, și, deși nouă ni se pare că le știm, ea ne surprinde de fiecare dată.
În tot trecutul meu mai mult sau mai puțin furtunos de iubiri, nu-mi amintesc să mă fi luat cineva pe sus cu iubirea sa. Nu-mi amintesc să fi fost apatică și inertă, și să fi venit cineva la mine să mă „salveze” pe un cal alb. Dimpotrivă, dacă sunt apatică și inertă, nici măcar prietenii nu-mi răspund la telefon. Exagerez, desigur, dar ați înțeles ce vreau să spun.
Toate iubirile din viața mea au apărut pe fondul unei nevoi însetate, al unei căutări ardente, al unei năzuințe, mai mult sau mai puțin evidente, de a iubi și de a fi iubită. Am găsit iubirea atunci când am căutat-o, nu mi-a căzut niciodată pleașcă din cer. Chiar dacă nu o căutam cu lumânarea, făceam lucruri care îmi pregăteau sufletul pentru a o primi. Eram creativă, activă, vie.
Chiar dacă se spune că iubirea apare atunci când n-o aștepți, eu cred că asta înseamnă altceva decât să fii pregătit pentru a iubi. Ceva în suflet se „coace” și devine oportun să te oglindești într-o altă ființă.
Iubirea pare să fie cel mai bun instrument de a ne cunoaște pe noi. Și, având în vedere revărsarea de miracol cu care se însoțește, mi-e greu să cred că e vreodată o întâmplare exact de cine ne îndrăgostim.
Așa că acest mic „accident” care apare atunci când iubirea care vine prin celălalt nu mai ajunge la mine îmi ridică foarte serios sprânceana: de ce?
De ce nu înțeleg, de ce nu mă satisface modul în care mă iubești?
Având în vedere ce am spus mai sus cu mama, m-aș putea aștepta să am o predilecție pentru a atrage ființe care mă vor iubi, ca și ea, prin gesturi mai mult, mai puțin prin cuvinte sau prin a mă asculta așa cum mi-aș dori sau mai știu eu cum.
Pe de altă parte, faptul că nu mă satisface iubirea celuilalt ar putea fi un simptom care m-ar ajuta foarte mult să evaluez starea mea de iubire – un fel de barometru necesar.
Iubirea pare să fie un fenomen dinamic. Mintea e depășită. Încearcă s-o prindă într-un clișeu, așa cum face cu toate lucrurile, dar nu merge. Constatăm că „nu mai este cum era”.
În iubire, dacă nu ești activ, dacă nu ești viu, dacă nu mergi în același timp cu ea, te arzi. Nu mai simți – și suferi. Apar desincronizări. „Eu vreau supă și tu îmi dai desert”.
Culmea e că, atunci când apar aceste desincronizări, nu cu celălalt ai treabă, ci cu tine. Nu te satisface ceea ce primești de la celălalt… vorba ceea: „ia-ți singur”.
Dar cum în iubire nu există rețete, și cum o analiză făcută cu mintea nu va fi în niciun caz de ajuns, nici concluzia la care voi ajunge nu va putea fi ceva universal valabil.
Cred că, pe de o parte, dacă nu mai simt că mă iubește cineva, problema este la mine în primul rând. Ar trebui să mă întreb mai întâi cât de mult iubesc eu, dacă chiar iubesc.
Pe de altă parte, cum spuneam, iubirea e un fenomen dinamic. În privința relațiilor, fiind implicate două ființe, fiecare are ritmul ei. Ideal ar fi să existe o armonie, dar nu-i exclus să apară nici desincronizări.
Dacă situația devine prea frustrantă, poate că nu mai e nimic de făcut în acel capitol, poate că e mai înțelept să te retragi și să-ți vezi de treaba ta. Asta e bine în orice caz 🙂
Ideea cea mai importantă însă rămâne: când nu ești satisfăcut de ce primești, caută să dai mai mult, nu să pretinzi. S-ar putea să ai mult mai mult succes decât te așteptai.
puteredefemeie
