Imediat după ce am terminat facultatea (de Filosofie) m-am angajat ca profă într-un liceu. Habar n-aveam că poți preda și fără să fii titular pe un post (eram plină de naivități, mai ceva ca acum) așa că mi-am dat examenul și am avut postul meu de la început.
Am aflat că o catedră de profesor de socio-umane nu conținea numai ore de Filosofie, ci și de alte materii – Logică, Psihologie, Sociologie, Educație antreprenorială și chiar Economie. Adică inclusiv unele lucruri despre care n-auzisem în viața mea și trebuia să le predau.
Îmi făceam lecțiile înainte și uneori învățam odată cu elevii mei. Până în ziua de azi cel mai intens coșmar al meu este că trebuie să predau dintr-un manual pe care nu îl cunosc. Sentimentul de impostură era copleșitor și mă urmărea zile în șir. Cu toate astea, cele mai multe ore îmi ieșeau bine, ba uneori am primit chiar și aplauze.
Atunci era cel mai crunt, pentru că în mine se băteau două sentimente: pe de o parte împlinirea că am făcut un lucru bun, pe de altă parte, groaza că „am avut noroc” și cu prima ocazie își vor da seama cât de pe dinafara situației sunt de fapt.
Se pare că acest conflict definește ceea ce se numește „sindromul impostorului”. Ca să mă simt mai bine, Einstein ar fi un „impostor” de referință, și lista continuă cu multe alte nume răsunătoare despre care n-are rost să mai amintesc, de vreme ce oricum acest sindrom afectează cam 70% din populație, după cum spun „studiile”.
În centrul acestui sindrom se află o relație „cu năbădăi” între oameni și succes. Poate că definiția succesului din inima ta este diferită de ceea ce-ți dictează societatea. Te zbați din răsputeri să dai rezultate, iar când primești aplauze parcă iei bătaie, pentru că în adâncul sufletului tu-ți dorești cu totul altceva.
Sau poate că idealul tău e mai înalt decât tot ce pot să înțeleagă ceilalți, și tu știi bine cât mai ai de muncit până când o să te califici pentru el.
Asta poate să aibă legătură și cu modul în care ai fost crescut. Dacă în familia ta există credința că mai nimic „nu se poate”, ca să nu vorbim de cazul în care ești „oaia neagră” și nimeni nu se așteaptă la ceva bun de la tine (din punctul lor de vedere, îngust și limitat), orice succes va fi văzut ca o anomalie, iar eticheta de „extraterestru” deja te zgârie pe spate, nu contează că ai câștigat un Oscar.
Dar să n-o mai lungim cu victimizarea, că mai toate generațiile anterioare au prețuit aparențele și ne-au educat în spiritul lui „trebuie”, așa că la ce ne-am putea aștepta? Suntem programați să nu avem încredere în noi în mod natural, să ne zbatem să ne asumăm cine suntem – aproape că aș zice că e o karma colectivă.
Așadar, nu ne vine să credem cât suntem de buni. Nu suportăm aplauzele și niciun standard nu e destul de înalt pentru noi. Ca și cum ar trebui să fim perfecți în absolut și eternitate, ne sufocăm de teama de a nu ni se vedea micimea… n-o fi și-un pui de trufie aici?
Până la urmă, cui avem să-i dovedim că ce? Toate lucrurile au mai fost făcute de altcineva înainte, chiar de unii cu mult mai dotați și mult mai bine decât am putea să le facem noi acum. Dar asta n-ar trebui să ne sperie, pentru că mai există cu siguranță niște urechi proaspete care vor fi pregătite să audă exact versiunea noastră, așa imperfectă cum e ea – pentru că ideea nu e să oferim mesajul cel mai bun, ci să ne potrivim cu cine are de primit.
Ca să revin la povestea de la început, mi-am completat o catedră cu ore de Filosofie și Logică și am reușit să evit Economia și ce nu mai știam eu, dar tot am mai avut nevoie de câteva ore de Psihologie, o dată pe săptămână, la seral. Habar n-aveam manualul. Făcusem un curs de Psihologie în facultate – în modulul pedagogic – și un opțional de Psihanaliză care n-avea nicio legătură.
Învățam înainte fiecare lecție și stăteam cu inima cât un purice să nu mă întrebe elevii mei – dintre care unii erau mai în vârstă ca mine – chestii la care să nu știu ce să le răspund. În fine.
Anii au trecut, am ajuns să lucrez în presă, apoi iar la catedră, viața m-a purtat pe cărările ei… Și într-o zi, stând la coadă să-mi iau buletinul reînnoit, mă abordează o tânără. Parcă o știam de undeva, dar nu-mi aminteam nici să mă pici cu ceară.
M-a luat cu „doamna profesoară” și cu „mulțumesc, vă datorez totul” – lucruri de genul. Pe scurt, ea fusese eleva mea la una dintre clasele de la seral, iar eu îi predasem Psihologia atât de măiastru încât am inspirat-o să meargă și ea pe „același drum”. Mă rog, ea chiar e psiholog, iar eu mă duc, că iar nu-mi găsesc șervețelele.
Să ne scuturăm de impostură și să ne vedem de treabă, zic. Lumea chiar are nevoie de darul pe care îl avem de dat. Sindromul nu-i atacă decât pe cei mai buni.