puteredefemeie
Când se pune problema să-ți petreci patru ore jumate din sfânta zi de sâmbătă ascultând discursuri, te gândești de două ori. Dar eu am fost invitată, așa că nu m-am gândit, m-am dus, pur și simplu. Și nici nu știu când a trecut timpul.
Sala Plaza de la Hotelul Pullman, cu șapte sute de oameni așezați pe scaune, zumzăie optimist. Așteptăm cu nerăbdare – am primit și cadouri! – să înceapă fericitul eveniment. Amalia Năstase moderează entuziast, așa cum este ea. Nu te poți aștepta, de la un discurs de jumătate de oră, să-ți aducă cine știe ce informații noi. Oamenii au venit acolo să se conecteze. Să afle că nu sunt singurii care se confruntă cu acele probleme. Să simtă emoții. Să simtă. Informații avem destule, de ghidare avem nevoie mai ales.
Prima a vorbit Diana Stănculeanu, despre relațiile dintre frați.
Am înțeles repede că foarte mulți dintre cei care se aflau în sală erau părinți, deci discursul Dianei era unul de părințeală, nu-și propunea să deschidă căi de rezolvare a conflictelor dintre noi, cei prezenți și frații noștri – cum mă gândisem eu, nefiind în situație și încercând să mă încadrez în subiect.
A subliniat cât de cruciali sunt primii doi ani de viață, când copilul învață despre sine cât este de important, și nu-i atât de simplu pentru el să înțeleagă că trebuie să aștepte la rând să-i fie îndeplinite nevoile cele mai stringente. Cu siguranță că, în iureșul evenimentelor, nu mai stai să te gândești la statistici și concepte psihologice. Dar o discuție ca asta, cu un psiholog cu experiență care știe să puncteze niște aspecte menite să-ți sclipească în momentele care contează, a fost de bun augur.
M-am întâlnit în pauză cu fosta mea colegă de la Unica, Georgiana Constantin – pe care între timp o cheamă Averchi și a devenit mămică a doi copii minunați – și îmi povestea cât de important a fost pentru ea ce a spus Diana. Face și terapie de ceva timp, pentru că – zice – dacă nu știi foarte bine cine ești și nu te dezvolți permanent, nu faci față. Ceea ce mi se pare corect.
Apoi a venit doamna Aurora Liiceanu. Mucalită și splendidă, nu ai cum să n-o iubești.
A vorbit despre relația dintre soacre și nurori. Subiectul din start te făcea să crezi că ești la un fel de șezătoare, în care cu toții ne spunem păsurile și deodată ne dăm seama că nu suntem singuri. Într-un fel tot ce a spus a avut legătură cu tot ce s-a spus până la final, chiar dacă în momentul respectiv nu se spusese încă. Probabil că la nivelul de experiență al dumneaei, atât al celei de viață cât și ca psiholog, cu greu o mai poți surprinde cu ceva.
A vorbit despre Baba Dochia – prototipul soacrei, nu-i așa? – dar și despre poetul antic Arhiloh care spunea că „Vulpile ştiu multe, dar aricii ştiu ceva important”. Doamna Liiceanu a spus că ne mutăm dintr-o lume a aricilor într-o lume a vulpilor. Ceea ce nu e neapărat un motiv de bucurie, aș spune. Pentru că să vedeți ce a urmat.
Preotul Francisc Doboș, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București a dorit să ne amintească cel mai important lucru.
Îl găsim la Catedrala Sf. Iosif, unde putem merge nu neapărat pentru că suntem catolici, ci pentru că e frumos. E greu să predici relația cu Dumnezeu după toate prostiile pe care le-a făcut Biserica de două milenii încoace. Cu atât mai mult cu cât știința a ajuns la gradul de progres la care a ajuns, și asta în pofida Bisericii, și nu cu ajutorul ei. Asta ca să fiu blândă și să nu mă apuc acum să amintesc cu năduf despre martirii Adevărului sacrificați sângeros de Inchiziție și tot restul.
Astăzi știm cu toții de ce orori a fost în stare această instituție în numele lui Dumnezeu ca să ne mai lăsăm intimidați în fața ei. Mă și mir cum a supraviețuit totuși până în zilele noastre, mă și mir cum din rândurile ei au ieșit la iveală sfinți.
Dar să nu divagăm. Părintele Doboș a avut un discurs cald, o invitație la deschiderea față de relația cu Dumnezeu de care avem nevoie pentru că așa e construit sufletul nostru, în căutare adâncă de sens, și cine altcineva ar fi capabil să-ți dea sensul în lume mai bine decât însuși Cel care a creat-o?
Avem nevoie de siguranță, iar viața ne-a demonstrat că nu există așa ceva. Cerem aceasta de la relațiile noastre și mereu ajungem în impas – pentru că această siguranță ar trebui s-o găsim în relația cu Dumnezeu, nu în altă parte, de fapt.
A vorbit despre oamenii Bisericii care sunt și ei oameni, nu neapărat modele, că și ei păcătuiesc. Și despre divorțul dintre noi și Dumnezeu, mediat de Biserică. Și despre faptul că nu avem nevoie să fim vindecați, ci să renaștem.
Nu știu câtă lume a înțeles ce-a vrut să spună – în spate le-am auzit pe niște dudui care voiau să plece – eu una i-am apreciat curajul și iubirea autentică față de aproapele.
Cum e să fii ateu? Sigur, negi divinitatea, dar cum dovedești că nu există? Pentru că e la fel de greu ca și să demonstrezi că există… Mă gândesc că ateii sunt pur și simplu cei care au renunțat la dezbatere, alegând credința opusă. Tot o credință – singura ieșire de fapt dintr-o dispută de o asemenea anvergură.
Povestea despre Lucian Mândruță, pe care l-a numit „ateu evlavios” – că mai scapă și câte-un „Doamne-ajută” pe ici pe colo… Nu facem cu toții la fel?
Dragoș Bucurenci s-a întors „să-și ia păpușa” – și a ridicat sala în picioare!
Apropo de relațiile dintre părinți și copii, dna Aurora Liiceanu a spus o poveste despre o mamă care a vrut să-i dea o lecție fiicei sale de circa 5 ani, dând-o afară din casă. Bineînțeles, faza era regizată cu concursul unei vecine, care a luat-o pe fată la ea. După o jumătate de oră, în care mama s-a perpelit că a fost prea aspră și că vai, ce s-o fi chinuind bietul copil, ciocăne aia mică la ușă.
Clar, v-ați prins din titlu: „Am venit să-mi iau păpușa”, a zis pitica. Pentru că nici copiii nu mai sunt ce-au fost.
În introducere, Amalia Enache a pus câteva întrebări publicului apropo de discursurile care vor urma, printre care și: „Câți dintre voi aveți cunoștințe care au orientări sexuale diferite?” S-au ridicat extrem de puțini, la care Dragoș Bucurenci a avut o reacție… spunea că s-a gândit că mai bine pleacă. Dar în final s-a hotărât să vină și „să-și ia păpușa” – că doar n-o să se întoarcă acasă cu coada-ntre picioare (jur că așa a zis).
Dragoș Bucurenci e un băiat deștept. Și frumos, slavă Domnului că nu l-am pierdut de tot, căci se declară bisexual. Discursul lui a fost corect. A apelat la cultură. La faptul că în Roma și Atena antică se practica homosexualitatea bine-mersi. Că majoritatea sonetelor de dragoste ale lui Shakespeare sunt dedicate unui bărbat. Că cel mai frumos bărbat al Antichității a fost Antinous, iubitul împăratului roman Hadrian. Că homosexualitatea a fost întotdeauna sub ochii noștri, dar că noi am preferat să nu o vedem.
Și a apelat la emoții. Că nu se poate ține de mână cu iubitul lui decât în țări mai tolerante, căci totuși preferă să fie în poziția privilegiată în care nu este arătat cu degetul. Nu a fost, ba chiar dimpotrivă. A fost singurul discurs la care oamenii s-au ridicat în picioare să aplaude – ca dovadă de cât de însetați sunt să fie înțelegători cu cei mai altfel.
Zic: până la urmă ce ne interesează cine cu cine ce face în dormitor? Ca argument nu avem decât Sodoma și Gomora și faptul că am vrea totuși ca familia să rămână ceea ce este. Pentru că, orice s-ar spune, biologic funcția sexualității este reproducerea și nu este cu putință să apară o nouă ființă decât prin unirea unei celule masculine cu una feminină.
Că noi am descoperit și alte întrebuințări ale sexualității, asta e altă poveste, și lucrurile nu ar trebui amestecate. Oricum, tema e controversată și suntem departe de a cunoaște toate datele problemei.
N-am stat până la sfârșit la întrebări și răspunsuri, să văd dacă a avut cineva curajul să-l întrebe pe preotul Doboș ce părere a avut despre discursul lui Bucurenci. Dar când s-au pus scaunele pe scenă pentru acest moment, și vorbitorii și-au căutat locul – căci s-a văzut clar că faza nu a fost regizată – inițial cei doi s-au trezit așezați unul lângă altul. O secundă m-am uitat în altă parte, după care i-am regăsit la distanță de alți doi vorbitori… Dar să revenim, că încă n-am ajuns la final.
Sanda Nicola a fost magistrală într-un stand-up comedy… despre frici.
Sanda Nicola s-a mutat de ceva vreme în Belgia, unde face un master în Turism și Dezvoltare Regională. Are și copil, plus o grămadă de alte responsabilități. Jumătate din discurs ne-a povestit de ce nu a avut timp să-și scrie discursul! Am râs de m-am tăvălit, este inteligentă și spumoasă și până la urmă a ajuns și la frici, moment în care aproape că am plâns, pentru că a fost atât de autentică și deschisă că nu aveai cum să nu te identifici cu ea. Ha! Acum îmi dau seama cum poate fi interpretat titlul cărții ei – Carte de identitate!
Frica – spune ea – este sentimentul cu care a venit pe lume și toată viața a încercat să înțeleagă de ce este așa. Poate că nu toată lumea are în spate o poveste dureroasă ca a ei, dar fundalul nesigur ne însoțește pe toți.
Acum îmi dau seama că am inversat un pic ordinea vorbitorilor, dar n-o mai schimb, asta e. Cu toate că Sanda s-a văitat măiastru că n-a avut timp să-și scrie discursul, mie mi s-a părut un discurs foarte bine pregătit. Până la urmă cu ce puteai să vii în jumătate de oră despre frici, care să nu fie cunoscut deja – într-o lume în care informațiile abundă și orice subiect e la un click distanță? Iar frica e un subiect la modă…
Sanda a reușit să ne trezească empatia și să ne facă să ne simțim bine, să vedem pe viu că a avea curaj nu înseamnă a nu avea frică, ci a face acel pas înainte care te expune la critici, dar care e și cel care construiește, căci de pe urma lui beneficiem noi toți ceilalți, care nu ne-am grăbit să facem pasul.
Gáspár György – cireașa de pe tort – îmi pare bine că te-am cunoscut!
Auzisem de Gáspár, auzisem de Copilul invizibil și chiar îl aveam pe listă să-l citesc, dar ce a urmat a depășit așteptările mele! Și emoție, și informație – Doamne, ce discurs! Și nu cred că a fost om de pe cele 700 de scaune din sală care să nu fi vibrat la ceea ce a spus el.
A vorbit printre altele despre cele 4 nevoi fundamentale ale unei ființe umane. Fiecare dintre ele vine cu un dar – atunci când sunt împlinite – și cu o problemă atunci când nu…
Nevoia de a relaționa, de atașament – aduce darul încrederii în sine și în ceilalți. Nevoia de explorare, de libertate – aduce darul autonomiei, al independenței. Nevoia de identitate, de autenticitate, de „a fi eu” – aduce stima de sine, încrederea în propria persoană. Nevoia de competențe și putere, de a avea un impact asupra lumii – aduce forța interioară și motivația intrinsecă.
E o structură simplă, pe care se bazează toate credințele pe care le păstrăm în subconștient despre ce putem și ce nu putem să facem în viață, eșafodajul pe care se sprijină la modul cel mai serios starea noastră de bine. Cum să nu fii răscolit? Câți dintre noi pot spune cu mâna pe inimă că au avut o copilărie absolut fericită? Spunea un autor la un moment dat despre copilărie că este în mod inevitabil o perioadă traumatizantă. Pentru că nu știu câți oameni sunt cu adevărat pregătiți să primească în mijlocul lor cu brațele deschise o ființă nouă și să-i facă loc, în condițiile în care ei înșiși încă nu au înțeles de fapt cine sunt.
Și poate că de aceea subiectul relațiilor va rămâne mereu cel mai important, pentru că relațiile există pentru a ne oglindi, și niciodată nu ne devin apropiați decât oamenii care știu cel mai bine să ne arate cine suntem. Am înțeles ascultându-l pe Gáspár că întregul eveniment a fost organizat după o structură foarte clară, că a avut un scop foarte bine definit, pe care și l-a atins.
Și nu am cum să nu vă povestesc despre momentul final, în care au venit pe scenă Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, fondatoarele proiectului Dăruiește Viață, care strâng fonduri pentru construirea unui nou spital pentru copiii bolnavi de cancer, în curtea spitalului Marie Curie. Au venit să ne invite să donăm, de fapt să fim împreună în a face cu adevărat un gest care contează. Mă înclin… și mă duc să donez!
puteredefemeie
