Cum recunoşti un bărbat îndrăgostit după ce a trecut luna de miere

8 martie, dimineaţă, în metrou. În orice direcţie mă uit, cel puţin trei bărbaţi cu braţe de lalele. Mult mai mulţi decât de Valentine’s. Posibil ca florăresele să-şi fi făcut o misiune din a-i convinge pe bieţii oameni, dar mie mi se păreau sincer îndrăgostiţi.

Cei tineri, din categoria în care îţi vine să întorci capul, mai mult zburau decât mergeau. Celor cu părul alb li se citea pe faţă conştiinţa lucrului bine făcut.

Adevărul e că bărbaţii ne iubesc. Aşa, în felul lor abscons şi exasperant. Indiferent câte ore ne ignoră zilnic din faţă televizorului – sau a monitorului, după caz – timp în care singura tentativă de conversaţie e ceva de genul: „când mâncăm?” – undeva, în adâncuri, ei ştiu exact cine suntem.

Nu mă refer la lunile de miere – sau trei ani, sau cât durează dragostea nebună, în care ne promit câte şi mai câte şi vor să ne aducă luna de pe cer. Mă refer la ce urmează după ce Romeo şi Julieta au murit şi n-au mai aflat niciodată.

Bărbatul îndrăgostit este cel care te invită la teatru trei zile la rând, mândru că a reuşit să-ţi facă o plăcere, şi de faptul că a fost atent când tu te-ai plâns într-o seară. Nici nu-ţi trecea prin cap ce urma să primeşti de opt martie, corect? Nici nouă. Iar acum te gândeşti cu sfială la următoarea sărbătoare care va implica un cadou din partea lui. Dar te consolezi la ideea că puţin teatru (în plus) n-a omorât pe nimeni.

Bărbatul îndrăgostit e cel care se aruncă în maşină când îl chemi să vină să te ia de la o prietenă, fără să-i reaminteşti că ea, între timp, s-a mutat. Şi te întrebi ce-i ia atâta să ajungă. După care tot tu te superi, iar el îşi cere iertare.

Nu mai zic de momentul acela în care e musai să devorezi o ciocolată la miezul nopţii. În timp ce el transpiră spre cel mai apropiat non-stop, tu ai o epifanie în legătură cu cifra pe care o să ţi-o arate cântarul la prima ora a dimineţii şi te răzgândesti. Şi când intră victorios cu ciocolata pe uşă, dornic de aplauze şi urale, întâlneşte o faţă de bufniţă căreia tocmai i s-au smuls 75% din pene. Iar el insistă să-ţi smulgă un zâmbet.

Sau când, la o săptămână de când ţi-ai luat carnetul de şofer, se încăpățânează să fie cel mai mare suporter al tău. Drept dovadă, îţi da să-i conduci maşina nou-nouţă, luată din fabrică de două zile. Iar tu îi zgârii aripa pe o străduţă strâmtă. Moment în care el își înghite vorbele şi își stăpânește lacrimile, plătindu-și voinicește leasingul pe cinci ani.

Sau când renunţă la showul lui preferat că să stea să-ţi repare ţie laptopul. Când munceşte ca nebunul timp de trei luni că să te ducă într-o vacanţă exotică, unde să fiţi numai voi doi, după care tu îi faci o scenă că nu e destul de atent cu tine în următoarea lună. Sau când – vorba filmului – o iubeşte inclusiv pe maică-ta.

„Eu vreau ciorbă şi tu îmi dai desert” – îl certa prietena mea pe fostul ei soţ. Sau invers. Fiecare avem aşteptări de la celălalt şi nu întotdeauna ne serveşte ce vrem. Câteodată, asta e calea prin care aflăm ce vrem.

Poate că noi nu trebuie să pretindem lucruri de la oameni, poate că trebuie să primim cu bucurie ceea ce ni se oferă, mai ales atunci când nu e ceea ce ne așteptam. Poate că iubirea lor absconsă și exasperantă este ceea ce avem de învățat pentru a ști ce este, cu adevărat, iubirea.

Cineva spunea despre viață că e precum o claviatură de pian: cu clape albe și negre. Chiar dacă cele negre nu prea ne plac, să ne amintim că și din ele tot muzică iese. Și mai ales că, fără ele, muzica nu e completă.