Un om a ajuns să creadă atât de mult în ideea că el nu va atinge niciodată o armă, încât a fost în stare să plece pe câmpul de luptă convins, și să se țină de promisiune. Și să dea dovadă de un eroism exemplar.
Citeam zilele trecute că americanii au trimis trupe în Polonia și împrejurimi. Mii de militari și de tancuri, unii dintre ei vor ajunge și la noi. Ministrul polonez, cu emoție în glas, mulțumea lui NATO că nu îl lasă la greu. Nu le am deloc cu politica, întotdeauna m-a obosit și m-a dezamăgit încrengătura luxuriantă de interese meschine din spatele oricăror aparențe onorabile.
Însă când se îngroașă gluma, când joaca celor puternici se lasă cu pierderi masive de vieți omenești – cum ar fi într-un război – sentimentul neputinței și absurdului mă sufocă.
În orice condiții și din orice motive, nu înțeleg de ce ar trebui să fie război. Dacă m-aș fi născut bărbat, aș fi evitat lupta pe toate căile – dar asta spun acum, dintr-un unghi de vedere feminin. Natura masculină pare înzestrată cu microbul competiției încă de la prima suflare.
Nimeni nu trebuie să învețe doi țânci să se bată – părinții de băieți știu ce spun. Asta e prima imagine care m-a înfiorat, când am văzut filmul lui Mel Gibson, ”Fără armă în linia întâi”. Apoi, mațele care explodau, ochii scoși și membrele sfârtecate – la care, de fapt, nici nu prea am putut să mă uit…
Da, un om a ajuns să creadă atât de mult în ideea că el nu va atinge niciodată o armă, încât a fost în stare să plece pe câmpul de luptă convins, și să se țină de promisiune. Și să dea dovadă de un eroism exemplar.
Mel Gibson pare bolnăvicios obsedat de detalii sinistre.
Nu se mai satură să ne arate, în imagini cumplite, greu de suportat, ororile războiului. Sânge. Cadavre. Viermi. Șobolani. Urlete. Groază.
Doar-doar om înțelege. Doar-doar om înceta să ne batem. În fața acestei suferințe, nimic nu mai pare la fel de important. Chiar avem nevoie de toate acestea? De ce le permitem să se petreacă, cum ajungem până aici?
La începutul filmului, cei doi băieți care se bat ne dau o cheie. Așa e natura masculină inferioară. E în firea lor să se bată, să cucerească, să obțină ceva mai mult decât celălalt. O competitivitate nebună, o luptă neîncetată de a demonstra, de a ieși în evidență. O nevoie înnăscută de a distruge. Un mod de a fi neapărat contondent.
Însă cei doi sunt copii, se află într-un stadiu infantil. Nu trebuie să rămână așa. Personajul principal rezolvă dilema. Cum se poate sublima natura masculină inferioară? Pe ce cale ajunge la cea mai înaltă expresie a sa? Ce înseamnă, de fapt, să fii Erou?
În primul rând, conștientizarea răului care apare ca urmare a violenței instinctive. Joaca de-a războiul îți poate ucide fratele.
Nimeni, care a ucis un om în război – cât o fi el de inamic – nu mai poate fi la fel, cum a fost.
Apoi, relația lui cu Dumnezeu. Nu se pune problema dacă crede sau nu, omul vorbește cu Dumnezeu, îi face promisiuni și le respectă cu prețul vieții. Dumnezeu nu vorbește cu glas de tunet din ceruri, el șuieră din mocirlă, cu glas sfârșit: ”Ajutor!”. Iar litania omului: ”Doamne, te implor, ajută-mă să mai salvez încă unul!” – te pătrunde până la lacrimi, oricât de necredincios ai fi.
Și iubirea. Bărbatul care are un Ideal trezește în femeie mai mult decât iubirea, trezește venerația și un respect absolut. În fața unei asemenea hotărâri a unui bărbat, tu, ca femeie, nu poți decât să îngenunchiezi, scufundată în arhetipul femeii supuse, ascultătoare de bărbat.
Ce facem ca bărbații noștri să devină la fel? Cineva spunea că femeia este calea către Dumnezeu, că menirea sfântă a unei femei este să facă oameni – la propriu și la figurat. Să se uite pe sine, într-o astfel de dăruire. Suntem noi în stare să-i iubim atât de mult încât să scoată la iveală tot ceea ce este mai bun în ei? Pot ei, fără noi, să se trezească și să devină eroi?
Filmul, inspirat după o poveste reală, arată că eroismul există. Realitatea – că noi, cu toții, mai avem de crescut.
2 comments
Frumos scris. M-ai facut curioasa sa ma uit si eu la filmul asta.
Neaparat, merita! Dar sa te astepti la scene dure…