puteredefemeie
Zilele trecute m-a sunat un prieten din liceu, cu care vorbesc cam de două ori pe an. Ne-am povestit ce-am mai făcut între timp, şi dintr-una-ntr-alta am ajuns să filosofăm despre viaţă. Îmi spunea că, de fapt, el ar fi vrut să fie muzician, dar cum a avut de bătut mingea pe maidan nu l-a luat nimeni în seamă şi asta e… a ajuns inginer. „La 40 de ani să te-apuci de muzică, e prea târziu” – îmi zice hotărât.
Eu, care continui să-mi prelungesc adolescenţa de vreo douăzeci de ani şi am de gând s-o ţin tot aşa, nu-nţeleg. Cum adică: „e prea târziu”? Nici dacă vrei să te apuci de dans la 70 de ani nu e prea târziu – ca dovadă o domniţă care continuă să mă inspire de când am descoperit-o. Tao Porchon Lynch, de 95 de ani, cunoscută ca cea mai în vârstă profesoară de yoga în viaţă – spre exemplu – s-a apucat de samba şi cha cha pe la 80 de ani, după ce a suferit o operaţie de înlocuire de şold şi doctorii i-au spus că „gata cu yoga”.
„Păi hai să vedem cum putem să ne punem în funcţiune şoldul cel nou” – s-a gândit domniţa. Şi cea mai bună metodă prin care a găsit cu cale să-i convingă pe medici că sunt o adunătură de fixişti cu care n-ai ce discuta despre viitorul tău, a fost să se înscrie la dansuri de societate. A ajuns campioană la categoria ei de vârstă. Şi bineînţeles că încet-încet a continuat şi cu yoga.
Povesteşte într-un video cum se ducea în vizită la azilurile de bătrâni, unde vegetau „tineri” care aveau mai puţini ani decât ea, aşteptându-şi sfârşitul. Ea – pe tocuri, cu unghiuţele făcute, coafată… – cum o ştim. „Păi ce-ţi pasă ţie, tu eşti tânără” – replicau de fiecare dată „legumele” cu pricina. Iar ea râdea, şi n-o credea nimeni când le spunea vârsta reală. Dacă intri pe site-ul ei acum, vei vedea că are programul stabilit până la sfârşitul anului!
Are 95 de ani şi predă yoga la New York! Ăsta-i genul de oameni care mă inspiră, şi care îmi dau speranţă că niciodată nu e totul pierdut. Câtă vreme eşti conştient, sigur vei găsi o cale. Nu vorbesc despre accidente groaznice care te lasă invalid, deşi există oameni excepţionali care dovedesc că nici ăsta nu poate fi un obstacol la o adică. Arthur Boorman este numai un exemplu în direcţia asta. El a rămas handicapat după Războiul din Golf şi a crezut timp de 15 ani ce i-au spus doctorii: că nu va mai putea să meargă niciodată.
Până când l-a apucat o nebunie într-o zi şi a crezut că yoga o să-l ajute. Obez şi deprimat la culme cum era, ce putea fi mai rău? Azi aşa, mâine aşa, până când a ajuns acum nu numai să meargă, dar să alerge!! Filmuleţul de mai jos este unul dintre cele mai motivante pe care le-am văzut în viaţa mea! Eu cred că nu există nimic care să nu poată fi făcut, dacă chiar vrem.
Ne spirjinim pe neputinţe – bătrâneţe, boli, infirmităţi – ca de nişte scuze pentru a ne ascunde lenea şi puţinătatea sufletului. E drept că suntem tot timpul bombardaţi cu sugestii negative şi perverse. Dacă ai – să zicem – un job în care faci ceva plictisitor la un birou, sau conduci toată ziua o maşină, ascultând un radio în surdină, care îţi livrează non stop sugestii subliminale gregare, după care te grăbeşti acasă să prinzi porţia zilnică de ştiri sinistre, iar apoi îţi petreci restul serii pe canapea la talk shaw-uri de doi lei – nu mă mir că nu crezi că ai putea să fii muzician. Sau dansator. Sau pictor. Sau inventator de avioane.
Impulsul pentru a da un procent din salariu pentru lecţii săptămânale de pian nu poate veni decât din tine. Numai tu eşti singurul care, într-o zi, vei hotărî să fii atât de „nebun” încât să renunţi la buletinul de ştiri pentru a exersa la clapele pe care ai dat toate economiile familiei. Sub privirile uimite şi de fapt admirative ale propriilor copii, dincolo de ochii daţi peste cap ai soţiei care (iarăşi!) nu te crede.
Acum să nu vă imaginaţi că eu sunt un guru în materie de motivaţie. În urmă cu o lună şi ceva, am înregistrat la un studio nişte cântecele pentru copii – pentru că da, şi eu obişnuiam să cânt în tinereţe, dar până la urmă am considerat că e mai util să-mi antrenez organul care avea cea mai mare nevoie de antrenament, şi care la vremea respectivă era creierul :). După ce m-am dat în spectacol la microfon, bineînţeles că am avut o discuţie cu băieţii despre cum ar fi să m-apuc din nou de cântat.
„Clar că n-aş putea să fiu Antonia, la vârsta mea” – afirmam cu convingere. „De ce?! Fă o piesă şi dă-i drumul pe net. Vezi tu ce iese”. Corect. Ce legătură are vârsta în toată povestea asta?! Aşa că, vă zic vouă, tuturor celor care mă citiţi, şi mie încă o dată: haideţi să nu ne părăsim visele. Să nu ne agăţăm de scuze ca să ne justificăm lenea. Dacă ne dorim cu adevărat ceva în viaţă, cu siguranţă se găseşte cel puţin o cale şi pentru noi. Cât să simţim că a meritat să trăim.
puteredefemeie
