Câte iubiri paralele eşti în stare să duci?

maleena

Am o prietenă care e mereu îndrăgostită. Una două îi pică cu tronc vreun bărbat (sau mai mulţi…) şi intră în fibrilaţii. Nu sare pe ei, dar o apucă aşa un entuziasm zgomotos că nu au cum să n-o observe. Şi pentru că are charismă şi calităţi reale, de obicei oamenii nu-i rezistă. Aşa că, în privinţa relaţiilor, are o experienţă mult mai bogată şi variată decât mine.

Cu toate că aceste relaţii nu ţin neapărat prea mult. Eu sunt genul obsedat, care se adânceşte într-o relaţie şi nu mai vrea să iasă de acolo, chiar şi atunci când lucrurile nu sunt neapărat cum ar trebui. Am rămas cu un idealism copilăresc care crede că există iubiri ca-n poveşti, în care cei doi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi – sunt o victimă a basmelor, oameni buni.

Cred că atunci când ai primit o relaţie este pentru că ai ceva de învăţat din ea, şi dacă nu-mi convine, mă gândesc că în mine e ceva care nu e în regulă. Şi mă uit cu atenţie, mă caut de micimi. Mă lupt cu ele. Învăţ să trăiesc cu celălalt în aşa fel încât să mă adaptez. Nu mă pot opri din iubit, indiferent în ce abisuri mă aruncă.

Ei, am şi eu iubiri încheiate. Asta după ce le-am dat mai multe şanse, după ce mi-am luat timp să îmi ostoiesc rănile. Le-am luat de la capăt să mă conving că am învăţat lecţia, că merită să merg mai departe cu mine crescută. Până când iertările s-au dovedit a fi fără sfârşit.

Când îl ierţi pe un om de un lucru, să te pregăteşti să-l mai ierţi o dată din acelaşi motiv. Iertarea nu e bătută-n cuie, e dinamică precum mersul pe bicicletă. Dacă nu dai din pedale, nu înaintezi.

Aşadar, am mai iertat o dată şi am pornit mai departe, cu un prieten în plus şi un iubit în minus. Am învăţat să nu mă mai reped, să-mi doresc relaţii din ce în ce mai adânci. N-am nevoie de o mie de iubiţi, cred că unul e de ajuns ca să învăţ mult mai multe lucruri decât aş putea-o face de una singură.

Cu toate astea, nu-mi închid inima. Dar nici nu-i dau drumul să umble ca nebuna. Nu mă las să mă îndrăgostesc imediat, chiar dacă observ că-mi sfârâie câlcâiele. E un avantaj să mai treacă anii, înveţi să te uiţi în altă parte decât îţi vine – şi culmea e că vezi mai bine ce e de  văzut!

Dacă mă apucă vreo pasiune în plus, o las să treacă proba timpului. Dacă mai e valabilă şi peste o lună, s-ar putea să fie ceva de capul ei. Dacă îmi rămâne trează şi după ce aflu o mie de lucruri despre persoana respectivă, înseamnă că nu e o toană de moment.

Dacă se aprinde şi după ce uitasem de om, s-ar putea să ascundă iubirea. De ce n-ar putea şi inima mea să cuprindă mai mult?

Atunci abia începe să devină interesantă. Şi dacă Dumnezeu doreşte ca ea să se împlinească, sigur or să apară semne. Universul ne va pune unul lângă altul şi va face în aşa fel încât să ne descoperim. Ne va face linişte în jur astfel încât să ne putem îmbrăţişa. Va opri timpul şi ne va sincroniza respiraţiile.

Dar dacă noi nu vom da curs minunii, nu va face asta la nesfârşit. Lucrurile vor reintra în normal şi vieţile noastre vor deveni paralele, ca înainte. Cine nu îndrăzneşte, nu merită. Aşa că nu ştiu dacă nu cumva prietena mea e mai câştigată, cu toate că nu de puţine ori relaţiile ei intempestive şi pestriţe dau greş.

Nu cred că e bine să sari în sus la cea mai mică bătaie de inimă mai grăbită – sunt hormoni care pot să facă inima să bată mai tare. Dar nici să te uiţi de pe margine cum fluxul vieţii îţi trece pe la picioare fără să te atingă nu te face mai deştept.

Poate să-mi spună cineva când să mă arunc în vâltoare şi când nu? Tare mă tem că ăsta e un lucru pe care trebuie să-l descopăr singură.

3 comments
  1. Asa este, fiecare stie cel mai bine ce i se potriveste si ce trebuie sa descopere din prisma experientei proprii. Multimea de sfaturi de “dezvoltare personala” care au inundat zona spirituala au ajuns un fel de brainwash (“trebuie” sa faci asa ) in loc sa fie prezentate doar ceea ce sunt: experientele altor oameni din care s-ar putea sa ai sau sa nu ai ce invata.

  2. Eu ma arunc intotdeauna in valtoare, daca aceasta simt cu totul, si imi asum toate consecintele. Intr-adevar, acest «simtit cu totul» nu e doar apanajul hormonilor, ci exact necesitatea fiecarui moment. Uneori poate fi ceva superficial, uneori ceva profund. Dar intotdeauna cand e «cu totul», trup, minte si suflet, I am all in!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like