…

Şi cât de mult am suferit din dragoste! Şi câte răni sunt cusute pe inimile noastre! Şi cu câte chei ne-am ferecat, să nu ne mai ajungă nimeni!

Şi la ce ne-a ajutat? Suntem mai fericiţi? Mai liberi? Mai senini? Aş. Ba dimpotrivă. Suntem mai temători, mai închistaţi, mai sumbri. Nu mai ştim să ne bucurăm, nu mai avem încredere nici măcar în prieteni.

Şi cel mai rău, sperăm în taină să apară cineva să ne panseze rănile. Să ne implore să ne scoatem inima de la naftalină. Să fie ăsta scopul vieţii sale.

Din experienţă, povestea din desenele de mai jos e o vrajă. Câtă vreme n-o să te îngrijeşti tu de propria ta inimă, oricine o să vină, tot n-o să te ajute să ţi-o scoţi din coteţ.

Aşa, ca-n desenuţe, sună bine, dar pe mine mă macină o întrebare: lui băiatul salvator cine i-a peticit inima? Nu cumva a luat lecţii de traforaj, pirogravură – ceva – ca să şi-o resusciteze prin propriile puteri?

Fata de ce a trebuit să aştepte după unul care ştie şi poate, în loc să se apuce de cotrobăit prin cufărul cu zdrenţe, măcar când rămâne singură-n odaie?

Nu cumva, dacă nu se peticeşte singură, o să depindă de-a pururi de preafrumosul salvator? Dacă el a venit la ea tocmai pentru că îi place să repare chestii? N-o să trebuiască să o tot repare?

Ca în casă la instalator, unde în mod misterios toate robinetele se strică mereu.