“Eu te-am făcut, eu te omor!”

dream house two girls 615

Vecinul de deasupra are două fete. Două “boabe de strugure” – aşa blonde, cu ochi albaştri şi cu pielea străvezie cum sunt, parcă ar sta pe un ciorchine în bătaia soarelui. Boabele de strugure aleargă când merg, strigă în loc să vorbească, iar râsetele lor ascuţite răsună trei etaje. Nu mă plâng, de obicei sunt plecate, iar când apare hărmălaia se mută dintr-o parte în alta a casei. Le aud şi nu pot să nu zâmbesc.

Odată am urcat împreună cu liftul. Cea mică avea în braţe o ditamai cartea cu poveşti şi îi explica celeilalte foarte serioasă că regatul poveştilor nu poate fi salvat dacă nu ştiu ce prinţ nu-i face nu ştiu ce unei prinţese. Genul de copil care te face să te simţi ultimul om dacă te superi pe el.

Dar tatăl lor este mai altfel. Ştim cu toţii când doarme – că sforăie de se zguduie geamurile. Când are să se trezească dimineaţa la 5, îi sună ceasul o oră încontinuu până când reuşeşte. Aş prefera să zburde boabele de struguri decât să stau să ascult cum îi vibrează lui telefonul pe podea. Iar când îl apucă pandaliile…

Strigătele însorite sunt înlocuite de ţipete disperate şi plânsuri sacadate, tropăielile şi uşile trântite atentează la structura de rezistenţă a blocului. Şi astea sunt nimic pe lângă urletele lui. Nu ştiu de ce le ceartă. Nu ştiu de ce le bate. Uit să respir. “Eu te-am făcut, eu te omor!” – răzbate preacunoscutul referen, atât de hotărât că pentru o clipă îl cred şi eu.

Dacă păţeşte ceva vreo boabă de strugure, n-o să mi-o iert niciodată. Nu ştiu cum să procedez. Pentru că nu sunt destul de aproape să intervin la timp, pentru că nu ştiu dacă e treaba mea să intervin şi totuşi fetele astea, cu care nu am nicio legătură, cumva îmi sunt dragi.

Ştiu că “bătaia e ruptă din rai” nu e o vorbă-n vânt. Copiii pot fi uneori de o isterie care te scoate din minţi. Deşi nu am copil, mi-am crescut sora, cu mulţi ani mai mică decât mine. Cred că i-am articulat o singură palmă în toată viaţa ei. Regret şi acum.

Pentru că ştiu că de fapt în momentul ăla eu am fost cea care mi-am pierdut controlul, mai tare decât ea. Nu acel control obsesiv care ascunde nesiguranţa, ci puterea de a alege binele în loc de rău. Calmul în loc de haos. Conştiinţa clară şi trează, iubirea şi bunătatea care nu trebuie să adoarmă niciodată în fiinţa celui care educă. A celui care are de crescut o boabă de strugure. Sau două.

E drept că sunt momente în care e nevoie de o anumită fermitate. Altfel, copilul crede că i se cuvine orice şi poate să devină un monstru de egoism. Dar prea multă răutate şi dispreţ, bătaia violentă nu au ce să caute în educaţia unui om. Dacă trăiam în altă ţară, eu de exemplu sau altcineva ar fi apelat protecţia copilului iar vecinul ar fi rămas fără boabe de struguri şi eventual şi la închisoare. Numai că la noi sigur e mai bine pentru un copil să trăiască lângă un tată nebun decât să fie luat de stat…

Aş fi vrut să-i spun vecinului cât e de greşit ceea ce face, indiferent cât de enervante sunt sigură că pot să devină fetele lui la un moment dat. Cât de tare le taie aripile şi cu câtă hotărâre sapă răni în sufletele lor mici. Dar mă tem că e genul care mai târziu o să pufăie superior în faţa alegerilor lor greşite. O să le critice iubiţii care nu le respectă, joburile prost plătite şi vieţile mărunte amestecate cu suferinţă.

Nici n-o să-i treacă prin cap cât de mult a contribuit la asta. Pentru că atunci când creşti într-un climat de frică şi eşti obişnuit să te dispreţuiască proprii tăi părinţi, cu greu vei putea să concepi că lucrurile pot fi şi altfel. Vei bănui că în spatele unei laude se ascunde o ironie, că dincolo de bunătate există un interes şi te vei aştepta să-ţi iei o palmă când ţi-e lumea mai dragă.

Nu generalizez, sunt oameni care îşi dau seama că părinţii aveau şi ei defectele lor şi îi iartă. De multe ori tocmai loviturile din copilărie devin motoarele dezvoltării de mai târziu. Cu cât mai sărac a fost un puşti în primii ani ai vieţii lui, cu atât mai bogat va fi la bătrâneţe. Cu cât mai răi i-au fost părinţii, cu atât mai bun părinte va fi el.

Nu generalizez. Nu vreau să spun nici că boabele de strugure se vor acri la un moment dat şi-l vor părăsi pe gârbovitul lor tată. Se poate şi asta. Copilul pe care l-ai lovit când era fără apărare va fi în plină putere atunci când tu vei începe să fii pe ducă. Nu-i exclus să ai nevoie de el. Iar dacă va fi destul de înţelept ca să te ierte, nu va fi meritul tău.

7 comments
  1. Eric Berne – Analiza tranzactionala. Recomand. Este despre poruncile parentale. Stii despre ce vorbesc. Slabe sanse sa se intample ceva bun vreodata cu aceste fetite. Iti sugerez sa apelezi aici: http://www.telefonulcopilului.ro/. Asta in cazul in care iti este frica sa vorbesti cu el, si nici nu m-as mira sa fie asa, in fond cred ca are prea putine caracteristici umane ca sa poti sa speri la o discutie rationala.

  2. Multumesc, Nicoleta. Data viitoare cand mai face m-am gandit sa-i pun un afis pe usa cu “Opriti violenta in familie”. Poate isi da seama ca e luat in vizor si se mai controleaza. Daca nu, apelam si la foruri oficiale.

  3. Din pacate prea multi dintre noi stam pasivi. Trecem pe langa ei fara ca macar sa intoarcem capul. Si noi, care dorim sa facem ceva, ne simtim legate de maini si de picioare deoarece suntem atat de putine. Imi amintesc ca am intrat pe peronul unei gari odata la o ora de varf, cand peronul era plin. Un copilas rom de vreo 5-6 anisori era batut cu batele de 4 copii mai mari, 12-16 ani de aceeasi etnie. Efectiv se auzea zgomotul loviturilor de la cativa metri, atat de puternice erau. Copilasul urla, lumea se uita. Am alergat si am scos copilasul din mainile lor. Batausii au fugit. Mi s-a facut greata instant. Nu de scena de bataie, cat de napasarea din jur. Cred cu tarie ca rasa umana are un singur drept inalienabil: dreptul de extinctie.

  4. Mama lor ce face? Există? E prin zonă? Dacă da, vorbește cu ea. Spune-i că poate apela la diferite foruri ca să se rezolve problema.

    Dacă mama nu e în apartament, poți să-l iei deoparte și să-i spui că anumiți oameni din bloc l-ar putea reclama la poliție pentru violență în familie și că există un articol de lege pe tema asta și că-ți faci griji pentru el sau fete. Nu te sfătuiesc să-i spui direct că o s-o faci tu, pentru că poate decide să fie violent cu tine, sau să-și reverse supărarea asupra lor. Dă-i de înțeles că vrei să-l ajuți și să le ajuți (ceea ce și vrei, cred).

    E nasol când se întâmplă ceva de genul ăsta.

  5. a) Suna la 116.111. Este Asociatia Telefonul Copilului care detine licenta pentru numărului unic european de asistenţă pentru copii. Ei vor inregistra sesizarea si o vor transmite autoritatilor competente de la domiciliul copiilor pentru verificare. Nu trebuie sa iti delini neaparat identitatea.
    b) Suna la 0731.624.849. Este echivalentul unui “telefon al copilului” la sectorul 6 (adica faci sesizarea direct si nu se mai plimba prin intermediari). Iarasi nu e obligatoriu sa iti dai datele de identitate daca nu vrei. Este nevoie, in schimb, de o descriere cat mai cuprinzatoare a ceea ce ai observat tu si de un minim de date despre copii si familie (nume – cat stii, adresa).
    c) Scrie un mesaj-sesizare la dgaspc6@yahoo.com. Va avea acelasi efect ca si sunatul la telefonul de mai sus.

    Comentariu : Nu cred ca bataia este rupta din rai. Mi se pare aproape imposibil de acceptat că o formă de violenţă vine exact din acelaşi loc cu bunătatea, cu toleranţa, cu iubirea creştină.
    Oricum, dincolo de toate considerentele morale, legale, social-culturale care contravin ideii de dezirabilitate a bataii, mie cel mai mult imi place motivul asta: Bătaia este ineficientă. Lecţiile pe care ar trebui să le dea palmele nu reuşesc să se integreze într-o formă de conştiinţă. Bătaia este singura pedeapsă care nu produce nicio învăţare, iar ciclul greşelilor şi al pedepselor se va repeta la nesfârşit, fără rezultatul aşteptat. Copilul are nevoie să trăiască sentimentul de vinovăţie pentru o faptă rea pentru a-şi putea dezvolta autocontrolul, iar asta se va întâmpla numai dacă el va simţi dezaprobarea părintelui, dacă va şti că părinţii lui nu vor reacţiona la fel în orice situaţie. Bătaia nu va face altceva decât să îl scutească de sentimentul de vinovăţie şi să genereze efecte de foartă scurtă durată, copilul înţelegând că el şi părintele sunt acum “chit”, urmărind doar să fie vigilent la autoritatea externă şi să dezvolte subterfugii pentru a ascunde sau disimula acele comportamente pentru care ar fi pedepsit. Bătaia este pedeapsa care împiedică formarea conştiinţei la copil.
    Părinţii îşi bat copiii pentru că nu ştiu că cei mici pot fi educaţi şi altfel. Pentru că nu au timp sau pentru că sunt prea prinşi în mentalităţile vechi în care bătaia e absolut normală, adulţii nu citesc, nu se documentează şi atunci nu ştiu că există şi alte modalităţi, dovedite ca mult mai eficiente pentru schimbarea comportamentului nedorit al copiilor. Dacă şi-ar lua măcar din când în când răgazul de a se gândi în perspectivă, dacă ar putea să vadă educarea copilului ca pe un proces durată, ca o strategie pe termen lung, poate că lucrurile ar lua o altă turnură. De cele mai multe ori, însă, tot ceea ce îi interesează pe părinţi este să pună capăt comportamentului greşit al copilului exact în momentul în care acesta se produce şi să înlăture cauza deranjului sau a jenei pe care o resimt ei. Mai departe, nu mai contează.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

You May Also Like