puteredefemeie
Toată lumea ştie că timpul nu se simte mereu la fel. Un minut în braţele persoanei iubite durează infinit mai puţin decât aceleaşi 60 de secunde măsurate pe scaunul unui dentist. Care parcă nu se mai termină.
M-am surprins uneori spunând: ce minut “lung”! Dar şi: “Când a trecut ziua asta, că n-am apucat să fac nimic!”. De fapt, mai toată lumea cu care vorbesc se vaită că “nici timpul nu mai e ce-a fost”. Că trec zilele şi nu apucăm să ne întâlnim cu oameni de care ne e dor. Că ne e dor să avem vreme pentru sufletul nostru.
Acum câţiva ani, când fetiţa prietenei mele avea doar o săptămână de viaţă, am purtat-o în braţe un sfert de oră prin parc – cel mai lung sfert de oră din ultimii 20 de ani! M-am gândit atunci că un bebeluş percepe timpul cu totul altfel decât un adult, că pentru el curge mult mai lent.
Altădată, a trebuit să am grijă de pisica unor prieteni, şi-mi făceam griji că trebuia să o las singură 24 de ore. Până când cineva mi-a zis că pisica nu-şi dă seama că a trecut atât de mult, că în niciun caz nu e panicată, ca mine. Nu ştiu câtă dreptate avea, dar pisica părea bine mersi când mă duceam s-o văd.
Da, timpul are multe mistere, iar eu sunt departe de a le dibui. Am aflat, bineînţeles – dat fiind că Ekhart Tolle a fost invitat până şi în showul lui Oprah – cum se face ca timpul să pară mai lung, să pară destul. Trebuie să trăieşti în prezent. În “aici şi acum”. Sună atât de banal, că nici nu-ţi vine să te gândeşti la ce spui. Numai că prezentul ăsta nu-i aşa de simplu de atins.
O să spui: oricum, cu trupul trăieşti în prezent, n-ai cum altfel. Chiar dacă mintea îţi vagabondează în trecut sau în viitor. Însă contează unde se află conştiinţa. Ca să ai mereu timp, trebuie să rămâi cu tine!
Genial de simplu, ce ziceţi? Până şi savanţii încep să recunoască. Am citit despre un studiu de la universitatea de Kent, UK, în care se spunea că meditaţia te ajută să ai timp. S-au luat două loturi de subiecţi cărora li s-a măsurat durata în care percepeau diferite forme, după care unii au fost puşi să mediteze în linişte, urmărindu-şi propria respiraţie, iar ceilalţi să asculte un fragment din “Hobbitul”.
După 10 minute, au fost testaţi din nou. Cei care făcuseră meditaţie dădeau dovadă că percep timpul mai dilatat, spre deosebire de cei cu hobbitul, care nu înregistrau nicio schimbare.
Interesant, nu? Asta ar putea proba faptul că avem cu atât mai mult timp cu cât suntem mai atenţi la noi înşine. Şi ar explica de ce am început să ne plângem că nu avem timp pe măsură ce metodele de distragere către exterior au devenit tot mai variate.
Pe vremuri, când timpul curgea mai “lent”, citeam cărţi, care ne obligau să creăm firul evenimentelor în noi înşine, acum îl urmărim de-a gata pe ecran, uitând de noi. Viteza mijloacelor de transport era mai mică, fapt care ne permitea să avem mai mult timp pentru a observa detalii.
Paradoxal, cu cât trăim într-un ritm mai rapid, cu atât timpul se micşorează. Pare logic, dar pe mine mă fascinează ideea cu atenţia în interior. Atenţia asupra propriei respiraţii. De fapt, respiraţia reprezintă pentru fiecare propriul ritm. Acela este adevăratul timp subiectiv.
Chinezii măsurau viaţa unui om nu în numărul de ani, ci în numărul de respiraţii. De-aia, dacă doreau să trăiască peste o sută de ani, se antrenau să respire cât mai lent şi evitau activităţile care îi obligau să respire rapid.
Care este ritmul tău interior? Când ai să-l ştii, se cheamă că ai aflat secretul timpului tău.
puteredefemeie
